Pierdut în modernitate

Toți tinerii au cîte un model. Toată lumea știe asta și toți sînt de acord. În școli se vorbește despre necesitatea fiecăruia să-și creeze propriile principii și idealuri. De obicei, modelele sînt oameni despre care se spune că sînt importanți, oameni care au schimbat ceva, despre care se vorbeșțe doar la superlativ.Trecînd și eu prin faza copilăriei și a adolescenței, am avut pe cineva pe care să-l admir, făcînd destul de des exclamații de genul „cînd o să fiu mare, aș vrea să fiu ca el…”

Copilăria mea a fost marcată de oameni care m-au determinat să vreau să fac tot felul de lucruri sau să-mi creez anumite opinii despre tot ceea ce mă înconjoară. Astfel, am învățat să cînt la chitară, să iubesc muzica folk, să-mi placă Pasărea Colibri și Iris. În fiecare săptămînă ascultam la radio emisiuni folk, îi admiram pe cei care le făceau și îmi doream să fiu ca ei. Norocul meu a făcut ca tatăl unuia dintre foștii mei colegi să fie unul dintre acei oameni pe care îi admiram, un om deosebit pe care l-am ales ca fiind idolul meu, pentru lucrurile pe care le făcea, pentru vocea sa, felul în care cînta la chitară și pentru modul în care încerca să cultive tinerii în ceea ce înseamnă muzica folk. De multe ori stăteam pînă noaptea tîrziu și ascultam.

Toată admirația mea a crescut în intensitate atunci cînd am avut norocul să-l cunosc pe cel din spatele vocii puternice pe care o admiram. Așteptările nu mi-au fost cu nimic dezamăgite. O personalitate puternică, în spatele unei persoane impresionante atît ca statură, cît și ca inteligență. Nu cred că mulți pot spune că au avut norocul să-i întîlnească pe cei pe care îi consideră modele.

Anii au trecut, iar schimbările din industria muzicală a făcut ca alte genuri de muzică să troneze pe piață și să ridice audiența posturilor de radio, genuri care aduc bani și fac toată nebunia asta numită muzica noii generații să fie profitabilă. Astfel, folkul și cei care îl aduceau în mintea și inima tuturor s-au stins încetul cu încetul, aparițiile răzlețe și festivalurile de gen nemaifăcînd multă vîlvă.

Am fost luată și eu de vîrtejul societății și am uitat de persoanele care contau cîndva pentru mine. E adevărat că am continuat să cînt la chitară și mi-au plăcut în continuare Pasărea Colibri și Iris.

Pierdută în nebunia cotidiană, într-o seară am văzut la știri anunțul despre moartea unui cunoscut folkist din Bacău. Moartea idolului meu. Din respect pentru cel care a fost Gil Ioniță, într-un fel deschizător de drumuri pentru mine și din prietenie față de fostul meu coleg, am fost la înmormîntare. Nu puteam să cred că cel ale cărui emisiuni le ascultam mereu era fără viață. Fără să vreau, m-am condamnat că nu am știut să apreciez ce am avut în jur, că m-am lăsat dusă de modernitate și de această muzică comercială, uitînd ce am prețuit atît de mult odată. Dar era prea tîrziu. (Roxana SOLOMON)