O solie la Veneția
Anul 1477. În cetatea de scaun, Ștefan nu-și găsește liniștea. Turcii sînt cu ochii pe cele două cetăți – Chilia și Cetatea Albă, care „sînt toată Moldova”. Pentru a rezista, are nevoie grabnică de ajutorul Veneției. Hotărăște trimiterea unei ambasade, reprezentată de unchiul său, Ioan Tamblac, și cumnatul său, Șendrea, cu „o înfățișare mîndră, cel care apărase cetatea Sucevei de însuși Mohamed II Cuceritorul”. Gondola, cu flamura cu cap de zimbru și înfățișîndu-l pe „Sf. Gheorghe” e urmată, conform protocolului, de cele ale senatorilor. Se oprește în fața palatului ducal „La Riva”. În marea sală a Colegiului îi așteaptă patriciatul venețian, în picioare, cu capul descoperit și însuși dogele. Ambasadorul moldovean se descoperă, face o reverență la ușă, o a doua spre dreapta cînd se află în mijlocul sălii, iar a treia chiar în fața dogelui. Heraldul anunță Senatul de sosirea: „Signor Zuan Zambelacco Valacco Ambasador el barba del Signor Stephano vayvoda prencipe di Valachia”. Ioan Tamblac „este un bărbat învățat, cunoscător al protocolului republicii, educat în lumea de fapt a Bizanțului, diplomat iscusit și cunoscător al stărilor de lucruri din această parte a Europei”… Ambasadorul „citește rar, într-o grecească aleasă, care se adaugă la prestigiul mesajului princiar: „Nu mai vreau să spun cît de folositoare este pentru situația creștinilor această țară a mea… ea este zidul de apărare al Ungariei și al Poloniei și strajă acestor două țări”. Sperînd că „va primi ajutorul ca să poată ține dincolo de hotarele țării pe dușmanii comuni”, le-a promis că va lupta în continuare, dar numai împotriva turcilor… Dregîndu-și glasul, Ioan Tamblac încheie: „… Ori această țară va pieri, ori eu voi fi silit să mă supun păgînilor… dar acest lucru nu-l voi face niciodată, voind mai bine de o sută de mii de ori moartea”.
Iată ce s-a scris în „Registrul de deliberări secrete ale Senatului Veneției” pe anul 1477: „Prea sturcitului voievod Ștefan transmis prin domnul Ioan cel Frumos (Kaloiannis, Zambelacco), care a arătat îndelung și prin cuvinte potrivite… marea primejdie ce ne stă înainte, multele și marele greutăți ce vor veni creștinătății prin primejduirea statului susnumitului voievod”; „Din două motive am primit cu multă bucurie persoana ambasadorului – din respect pentru stăpînul său, ca și pentru el însuși – și, din aceleași pricini, cu multă bucurie am ascultat expunerea și cuvintele sale. Senatul dorește sănătatea voievodului, salvarea și creșterea statului și bunurilor sale, pentru care lucru nu mai puțină grijă și sîrguință am pus de curînd, cît și pentru noi înșine. Iar, dacă făgăduințele făcute principelui moldovean n-au fost împlinite, Senatul este mîhnit, dar nu se simte culpabil, pentru că niciodată nu și-a călcat îndatoririle asumate față de Moldova…”
Din 144 de senatori prezenți, 135 au fost favorabili răspunsului, 4 nu, iar 5 și-au rezervat părerea. Ștefan, însă, n-a primit, în afară de elogii, nici un ban. Venețienii îl vor trimite în Moldova pe Emanuel Gerardo, care îl va asigura pe domnitor că va primi ajutoare în bani de la papă, regele Matei și „să continue lupta”.
La 26 ianuarie 1479 Veneția uită de Ștefan și încheie pace cu turcii. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns