• decizia se poate lua numai la cererea contribuabilului • acesta trebuie înștiințat din timp că îl paște o inspecție fiscală
Declarația fiscală trebuie depusă de către persoanele obligate potrivit Codului fiscal, la termenele stabilite de acesta. Același tip de document se depune în caz de inactivitate temporară sau în cazul obligațiilor de declarare a unor venituri care potrivit legii sînt scutite la plata impozitului pe venit. „Organul fiscal competent poate aproba, la cererea contribuabilului, alt regim de depunere a declarațiilor fiscale, în funcție de necesitățile administrării impozitelor și taxelor”, spune Maricel Radu, purtător de cuvînt al Direcției Generale a Finanțelor Publice (DGFP) Bacău.
Conform Codului de procedură fiscală, data de depunere a declarației de impozite și taxe este considerată data înregistrării acesteia la organul fiscal sau data de expediție a poștei, după caz.
Impozitele și taxele se stabilesc în felul următor:
• prin declarație fiscală, în care contribuabilul calculează cuantumul obligației fiscale. Declarația fiscală este asimilată cu o decizie de impunere sub rezerva unei verificări ulterioare;
• prin decizie emisă de organul fiscal competent, în celelalte cazuri. Sînt asimilate deciziilor de impunere și următoarele acte administrative fisale: deciziile privind rambursări de TVA și deciziile privind restituiri de impozite; deciziile privind bazele de impozitare emise:
– cînd venitul impozabil este realizat de mai multe persoane, iar decizia cuprinde și repartizarea venitului impozabil pe fiecare persoană;
– de organul fiscal pe raza căruia se află sursa venitului, cînd acesta este diferit de organul fiscal teritorial.
Dreptul de a stabili impozite se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea prevede altfel, sau în termen de 10 ani, dacă obligațiile fiscale rezultă din săvîrșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Maricel Radu spune că inspecția fiscală are ca obiect verificarea bazelor de impunere, a legalității și conformității declarațiilor fiscale, corectitudinii și exactității obligațiilor asumate de contribuabili, respectării prevederilor legislației fiscale și contabile, stabilirea diferențelor obligațiilor de plată, precum și a accesoriilor aferente acestora. Înspecția fiscală se exercită asupra tuturor persoanelor, indiferent de forma lor de organizare, care au obligații de stabilire, reținere și plată a impozitelor și taxelor și a altor obligații stabilite de lege. Inspecția fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a stabilii obligații fiscale. Înaintea desfășurării inspecției fiscale, organul fiscal are obligația să înștiințeze contribuabilul în legatură cu acțiunea care urmează să se desfășoare, prin transmiterea unui aviz de inspecție fiscală. Comunicarea avizului de inspecție fiscală nu este necesară: pentru soluționarea unor cereri ale contribuabilului; în cazul unor acțiuni îndeplinite ca urmare a solicitării unor autorități; în cazul controlului inopinat. Contribuabilul are obligația să colaboreze la constatarea stărilor de fapt fiscale. De asemenea, contribuabilul va fi informat pe parcursul desfășurării inspecției fiscale asupra constatărilor rezultate din inspecția fiscală. Conform Codului de procedură fiscală, organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penală în legătură cu constatări efectuate cu ocazia inspecție fiscale și care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracțiuni, în condițiile prevăzute de legea penală. Rezultatul inspecției fiscale va fi consemnat într-un raport scris, în care se vor prezenta constatările inspecției, din punct de vedere faptic și legal. În cazul în care, ca urmare a inspecției, se modifică baza de impunere, raportul întocmit va sta la baza emiterii deciziei de impunere. În cazul în care baza de impunere nu se modifică, acest fapt va fi comunicat în scris contribuabilului.
Dobînzi și penalități
Colectarea creanțelor fiscale constă în exercitarea acțiunilor care au ca scop stingerea creanțelor fiscale în temeiul unui titlu de creanță sau al unui titlu executoriu. Creanțele fiscale sînt scadente la termenele prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează. Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată fiscale, se datorează după acest termen:
– dobînzi, care se calculează pentru fiecare zi, începînd cu ziua imediat următoare termenului de scadență și pînă la data stingerii sumei datorate, inclusiv.
– penalități de întîrziere de 0,5% pentru fiecare lună și/sau pentru fiecare fracțiune de lună de întîrziere, începînd cu data de întîi a lunii următoare scadenței acestora, pînă la data stingerii acestora, inclusiv. Penalitatea de întîrziere nu înlătură obligația de plată a dobînzilor.
Conform lui Maricel Radu, stingerea creanțelor fiscale se face în felurile următoare:
– prin plăți efectuate prin intermediul băncilor, trezoreriilor și a altor instituții autorizate să deruleze operațiuni de plată. Plata creanțelor fiscale se efectuează de către debitori, distinct, pe fiecare impozit, taxă sau alte obligații fiscale, inclusiv dobînzi și penalități de întîrziere;
– prin compensare se sting creanțele bugetului cu creanțele debitorului, reprezentînd sume de rambursat sau de restituit de la buget, pînă la concurența celei mai mici sume, cînd ambele părți dobîndesc reciproc atît calitatea de creditor, cît și cea de debitor. Compensarea o poate face organul fiscal competent, la cererea debitorului;
– prin restituire, la cererea debitorului, după efectuarea compensării cu obligațiile fiscale restante;
– prin executare silită, în cazul în care debitorul nu-și plătește de bunăvoie obligațiile fiscale datorate, în temeiul unui tiltu executoriu emis de organul fiscal competent sau a unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.
Statul își poate încasa banii și altfel decît cu vorbă bună, adică prin executare silită. Modalitățile de executare silită sînt:
– executarea silită prin poprire pentru orice sume urmăribile reprezentînd venituri și disponibilități bănești în lei și în valută deținute și/sau datorate cu orice titlu debitorului de către terțe persoane sau pe care aceștia le vor datora și/sau deține în viitor în temeiul unor raporturi juridice, cu excepția celor prevăzute de Codul de procedura civilă.
– executarea silită a bunurilor mobile aparținînd debitorului, cu execepțiile prevăzute de lege. „Executarea silită a bunurilor mobile se face prin sechestru. Instituirea sechestrului se materializează într-un proces-verbal de sechestru”, informează Radu.
– executarea silită a bunurilor imobile aflate în proprietatea debitorului. Sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile constituie ipotecă legală, prin efectuarea inscripției la biroul de carte funciară.
În cazul cînd creanța fiscală nu este stinsă în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-verbal de sechestru, se va proceda la valorificarea bunurilor sechestrate, cu excepția situațiilor în care, potrivit legii, s-a dispus desființarea sechestrului, suspendarea sau amînarea executarii, astfel: potrivit ințelegerii părților; prin vînzare în regim de consignație a bunurilor mobile; prin vînzare directă, prin vînzare la licitație; prin alte modalități admise de lege;
– prin procedura de insolvabilitate. Procedura de insolvabilitate este aplicabilă în următoarele situații:
a) debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile;
b) cînd, după încetarea executării silite pornite împotriva debitorului, rămîn debite neachitate;
c) debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere;
d) debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu sau sediu cunoscut și, la acestea ori în alte locuri unde există indicii că a avut avere, nu se găsesc venituri sau bunuri urmăribile;
e) cînd, potrivit legii, debitorul persoană juridică își încetează existența și au rămas neachitate obligații bugetare.
Deciziile luate de fisc pot fi contestate. Este îndreptățit la contestație numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia. Contestația se formulează în scris și se va depune la organul fiscal în termen de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ fiscal, sub sancțiunea decăderii. Prin introducerea contestației, nu se suspendă executarea actului administrativ. În soluționarea contestației, organul competent se pronunță prin decizie care va putea fi admisă, în totalitate sau în parte, ori respinsă. Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă. (Florin POPESCU)
Lasă un răspuns