Dan POPA
Mă opresc undeva, în capătul pieții. Direct pe asfalt, întinse pe hîrtii, pe cartoane și pe ce s-a mai găsit stau etalate „produsele” oferite. În spatele lor e, în picioare, vînzătorul. Acesta este slab și arată ca la 20-30 de ani. Nu-i poți aprecia prea bine vîrsta. Este încălțat cu cizme de cauciuc. Culoarea lor este incertă, dat fiind că sînt acoperite de o crustă de noroi și prăfuite cît se poate. Ici și colo, acolo unde crusta s-a uscat și a căzut, o nuanță de albastru închis dezvăluie ceea ce ar fi trebuit să fie culoarea originală. Picioarele slabe i se ghicesc printr-o pereche de „blue-geans” care numai blue, adică albaștri nu sînt. Arată ca niște pantaloni negri, cu un aer de burlane pe care ploile au lăsat ici-colo mici pete de rugină. Dar cel puțin se vede că-s negri. Privindu-l mai departe, de jos în sus, observi o pufoaică de culoare închisă. Insul pare solid, dar de fapt aceasta e impresia dată de o a doua haină, pe care o poartă pe sub cealaltă. Acesteia i se vede doar gulerul. Pe cap are un fes, tot negru, produs în serie de cine știe ce mașină a nu știu cărei fabrici de tricotaje. Marginea fesului se prezintă ca o trecere de pietoni cu linii gălbui, înguste, înconjurîndu-i capul.
În fața lui se lăfăie „marfa”. O bucată dintr-un fost joc video pentru copii, cîteva acumulatoare de telefoane mobile, stricate, o cutie mică cu resturi de plăci de circuite de la defunctele telefoane. Un telefon fix, spart în două, din care a rămas doar jumătate. O altă cutie mai mare, de carton, cu plăci de computere. Unele din ele sînt pur și simplu vandalizate. Conectorii sînt rupți, memoriile au dispărut de mult, iar în locul altor piese se văd doar un fel de prize minuscule goale (socluri, soket-uri sau cum se vor fi numind, el unul habar n-are).
Acum o lună avusese noroc. Printre exponate a avut și cîteva procesoare vechi, dintre care unul s-a dat cu incredibila sumă de 100.000 de lei. Între timp a mai vîndut cîteva altor amatori de chilipiruri. Acum nu mai are mare lucru.
Încerc să încropesc un dialog cu el. Îl provoc întrebîndu-l dacă Centrul de Calcul mai aruncă piese, ca pe vremuri. Nu-mi răspunde. Nu-mi poate răspunde deoarece nu știe exact unde este Centrul de Calcul. El procură piesele din altă sursă. Îi explic că unele dintre componentele de acolo pur și simplu nu sînt vandabile, că nimeni n-ar lua așa ceva. Știe și el și, în replică, mi le arată pe cele mai bine păstrate, cele întregi, cele mai curate, cele vandabile. Dar îmi răspunde cu obidă, cu necazul omului care le-a cărat cu spinarea și constată că nu i-au folosit la nimic. Zice că-i vine să le dea pe foc în următoarea zi de iarnă. Deduc că omul acesta a îndurat nu o dată frigul. Din păcate, nu este prea vorbăreț.
Plec mai departe prin piața cu „second-hand-uri” aruncînd o ultimă privire omului în negru și resturilor de calculatoare și electronice pe care eu însumi le aruncasem la gunoi cu ocazia curățeniei de Crăciun și pe care, neașteptat, le-am revăzut, astăzi, pe cartoanele lui. Constat că în democrația socială actuală, în curs de consolidare, pînă și strîngătorii de gunoaie au sărăcit.
O întrebare îmi rămîne, totuși, în minte mult timp după ce pașii mei nu mai bat în asfaltul pieții: Ce s-o fi întîmplat de nu mai aruncă oamenii nici măcar electronicele vechi la gunoi? E semn de bunăstare?
Lasă un răspuns