Revoluționari fără carnet

Un metrolog băcăuan a înfruntat gloanțele în 1989

Primul număr al publicației băcăuane „Cuvîntul liber”, din 28 decembrie 1989, scria: „Se numesc Cornelia Tomozei, Ion Dabija, Iulian Rang… Nu vor glorie, n-au venit pentru decorații, sînt nedormiți de doua zile, capul le cade în piept de oboseală, ochii li se închid și abia dacă mai pot să mai vorbească. Plecați din Bacău la primul apel transmis de posturile de radio, nelăsîndu-se convinși nici de lacrimile părinților, nici de tirul armelor automate, acești minunați tineri s-au aruncat în mașină și au pornit cu toată viteza spre capitală. Un carnețel cu scoarțe roșii și un pix albastru au ajutat-o pe Cornelia să înregistreze pe ore și pe minute pulsul evenimentelor. Nu sînt cuvinte alese, nu știu să spună vorbe mari…”.

„Cuvîntul liber” este unul din primele ziare băcăuane de după 1989. Un colectiv de redacție întocmit ad-hoc i-a publicat primele numere chiar în acele zile zbuciumate. Din cine știe ce motive, aparițiile au încetat cîteva luni mai tîrziu și ziarul a ajuns un simplu document prăfuit pe un raft de arhivă. Ion Dabija are 44 de ani și o familie numeroasă, pe care-o întreține așa cum poate, din salariul de metrolog al Direcției Regionale de Metrologie Legală din Bacău. Se lasă cu greu convins să vorbească despre acele zile zbuciumate: „nu e mare lucru, dar dacă țineți neapărat”. Pe 23 decembrie 1989, Ion Dabija a ieșit în stradă alături de alte mii de băcăuani care manifestau în fața Prefecturii. Acolo i-a cunoscut pe Cornelia Tomozei și Iulian Rang, doi tineri împreună cu care a decis să răspundă strigătului de ajutor venit pe calea undelor de la București. „Nu mai răbdam așteptarea și Nicu a hotărît că vom merge cu mașina lui. Ne-am urcat în mașină și am apăsat accelerația pînă la fund”, avea să noteze Iulian Rang în „Cuvîntul liber”.

„La ora 12,00, mi-am alimentat Dacia cu benzină la stația de lîngă Aeroport. Nu aveam voie să facem asta, dar nimeni n-a îndrăznit să ne oprească”, spune Ion Dabija. Ne-am facut un fel de jurnal în care Cornelia nota tot ce se întîmplă, asta-n caz ca nu ne mai întorceam”. La Răcăciuni s-au oprit pentru a smulge un steag de la primărie, căruia i-au sfîșiat stema de tristă amintire și l-au arborat pe mașină. „Mergeam cu 120-130 kilometri pe oră, claxonam, toată lumea făcea semne cu degetele în V”, va scrie Iulian Rang în „Cuvîntul liber”. La ora 14,00, mașina le-a fost oprită pentru control la Rîmnicu Sărat, de un cordon de civili și militari care căuta arme ascunse prin portbagaje. Pe șosea circulau tancuri, în oraș erau deja victime. O oră mai tîrziu, traversau municipiul Buzău: „soldații ne încurajau să ne continuăm drumul. Pe strada Unirii am fost pentru prima oară în viață cel mai aproape de gloanțe. Se auzeau rafale de pistol automat, dar am reușit să trecem cu bine. Aparatul de radio din mașină aducea mereu știri alarmante”, povestește Dabija.

Drumul de la Ploiești la București l-au făcut într-o coloană de blindate. În Capitală au pătruns pe la Buftea, deoarece la Otopeni erau lupte violente. „A fost o seară destul de sinistră aceea. De la Arcul de Triumf nu se mai putea înainta cu mașina către centru, așa că am ocolit zona. Undeva pe lîngă Piața Victoriei, un rănit ne-a implorat să-l ducem la spital. Nu mai știu ce spital era. În alt loc, cineva ne-a oprit pentru a ne da primul număr din „Tineretul liber”. Noaptea am petrecut-o la o rudă, în Ghencea. Acolo se trăgea cu artileria, strada era plină de cartușe”, își amintește Dabija.

Cei trei au rămas în București și a doua zi. Dimineață au reușit să intre cu mașina în centru. S-au plimbat prin piața Casei Poporului, cîndva interzisă circulației. Peste tot erau cordoane de control care „căutau teroriști”. Au ocolit Intercontinentalul, deoarece acolo se trăgea și drumul era blocat de blindate.

Mergeau spre Televiziune. În Piața Romană au abandonat mașina. Nu mai puteau înainta, erau zeci de mii de manifestanți. „Am reușit să ajungem la Televiziune și am dat cuiva un mesaj prin care tinerii băcăuani își exprimau sprijinul față de revoluționarii din toată țara. Am auzit că l-au dat pe post după aceea”. Pe la ora 12 s-au mai oprit o data în Piața Unirii. „Acolo ne aștepta o surpriză urîtă. Am coborît din mașină lîngă un grup de militari așezați în poziție de tragere. La ultimul etaj al unui bloc era, cred, un lunetist. Pe brațul unei macarale am văzut zăcînd un milițian. Deodată, persoana de la etaj a deschis focul. Am simțit cum moartea trece pe lîngă mine. Glonțul a atins asfaltul la cîțiva metri de copacul după care m-am ascuns. L-am cules de pe jos, îl mai am și acum păstrat pe undeva. Ne-am speriat foarte tare și am plecat în trombă”.

În după-amiaza zilei de 24 decembrie 1989, Ion Dabija a părăsit capitala împreună cu noii săi prieteni. Întors acasă, Iulian Rang a avut ideea de a edita un ziar în care să-și povestească experiența. „Pînă la Revelion am reușit să scoatem la fosta tipografie «Steagul Roșu» primul număr din «Cuvîntul liber», ajutați de mai mulți cunoscuți, povestește Ion Dabija. Am încetat însă destul de repede colaborarea cu ziarul, din momentul în care colectivul de redacție a refuzat să mai publice despre istoria din București”. De altfel, și „Cuvîntul liber” avea să dispară curînd.

Interesantă este și soarta carnetului „cu scoarțe roșii”, ținut în torpedo-ul mașinii, alături de o agendă în care Ion Dabija notase numerele tancurilor întîlnite pe drumul spre București. „În mai 1990, mașina mi-a fost spartă într-o noapte pe strada Ștefan cel Mare. Și e ciudat că n-au furat casetofonul luxos pe care mi-l cumpărasem chiar atunci, ci doar carnetul acela și alte acte. Nu l-am mai găsit vreodată”.

Ion Dabija este printre cei care s-au implicat în Revoluția din decembrie fără să-i pese de jocurile obscure din spatele revoltei sau de avantajele pe care le-ar fi putut aduce participarea la evenimente. Nu și-a scos niciodata certificat de revoluționar cum sînt cele fluturate azi de multe ori de farsori. Despre experiența lui au știut, de-a lungul timpului, doar prietenii. „Am plecat atunci în capitală, simțind că e nevoie de noi. Eram tînăr și încă necăsătorit. Uram minciuna și trebuia să ajut să-i punem capăt”. Am încercat să stăm de vorbă și cu ceilalți doi protagoniști ai acestei istorii de demult. Ne-au refuzat, din motive doar de ei știute. (Alin LEANCĂ)