Constantin CĂLIN
Pledoaria din procesul Societății „Dacia” cu I. N. Socolescu, reconstituită de Delavrancea după notele stenografice, a fost publicată de beneficiarul ei, în 1904, sub titlul „Inocent”, probabil într-un mare tiraj. Astăzi, însă, puțini o cunosc. Reputația acuzatului, eminent arhitect și inginer, gravitatea învinuirii ce i se aducea – aceea că și-ar fi incendiat vila pentru a obține prima de asigurare -, faima avocaților angajați de ambele părți, dădea procesului I. N. Socolescu un caracter senzațional, „proporțiuni extraordinare”. Sarcina lui Delavrancea era de astă dată cu mult mai grea decît în procesul Caragiale-Caion. Se pare că nici o altă afacere judiciară nu l-a preocupat într-un așa grad. Fapt rar, încordarea, neliniștea au ecou și în corespondența sa. „Zilele astea – îi scrie, la 21 septembrie 1903, soției, aflată la Paris, cu fiica lor, Cella – sînt absorbit de procesul greu al nenorocitului de Socolescu. Nu-ți scriu decît dupe ce voi sfîrși cu acest asalt”. „Asaltul” avu loc la 27 septembrie, noaptea, cînd ca ultim apărător, Delavrancea trebui să vorbească într-o atmosferă încinsă și tulbure. Prima mișcare a oratorului e de a lărgi cadrul acestui proces, în care după credința sa e implicată o întreagă generație. Socolescu (n.1856) era unul din fruntașii generației sale, tip energic, „din rasa combativilor”, luptător prin intermediul publicației „Analele arhitecturii” pentru o artă națională, autor al unor importante edificii publice în mai multe orașe ale țării. Trecutul său excludea eventualitatea unei culpe de natura celeia de care fusese acuzat. În procesul Caragiale – Caion, Delavrancea se distingea în raport cu ceilalți avocați prin înălțimea vederilor, prin desăvîrșita competență într-o problemă literară. Aci el strălucește și ca abilitate, reușind să distrugă, într-o manieră spectaculoasă, o întreagă rețea de acuzații. Prim-procurorului Hamangiu îi reproșează „cruzimea simplistă”, „cruzimea de spirit”, faptul de a fi ofensat în cuvîntul său „toate energiile sociale”. La Nicolae Xenopol găsește nepotrivită „atitudinea sufletească” din care acesta își formulase acuzațiile: „Dacă nu crezi în vinovăție, osînda nu se cere surîzînd”. Insinuația, „arma” celuilalt avocat al părții civile, Take Ionescu, „a fost – ține să precizeze oratorul – cea mai tăioasă, dar nu cea mai leală. Ea a fost învîrtită cu o abilitate neîntrecută dar nu cu o convingere profundă. Îi denunț meșteșugul să diformeze adevărul”. Jurații trebuiau, așadar, să fie convinși că în pledoaria lui Take Ionescu „cruzimea s-a aliat cu perfidia”! Venit la rînd, judecătorul de instrucție e acuzat de brutalitate, abuz de putere, teroare. Cercetarea acestuia, pe care își bazaseră argumentele cei doi avocați ai acuzării, e apreciată ca „incompletă” (întrucît lipseau cîteva „experiențe” importante pentru a putea stabili cu certitudine penalitatea) și „pasionată”, adică pătimașă. Cu ironie e tratat apoi doctorul Ștefan Minovici, invitat în instanță, ca grafolog, să se pronunțe dacă Socolescu însuși e autorul cărții poștale prin care fusese avertizat să se ferească de societățile de asigurare. Expertul simțise îndemnul să facă mai întîi un elogiu „științei grafologice”, cu un entuziasm cam imprudent, prezentînd-o drept „știință pozitivă”, infailibilă în concluziile sale, ceea ce lui Delavrancea i se pare de-a dreptul „ilariant”. Cu asemenea pretenții exagerate – conchide el într-un fel glumeț care urmărește bagatelizarea părerii preopinientului său – grafologia, „ființă fragilă dar primejdioasă”, nu poate fi decît o sursă de eroare. „Inocent” este unul dintre cele mai accidentate discursuri ale lui Delavrancea, cu treceri neașteptate de la izbucnirile de indignare, frenetice, la comentariile incisive sau la pasajele lirice, acestea din urmă de o delicatețe care ni-l amintește uneori pe Ibrăileanu, cel din „Adela” și „privind viața”. Confirmare a capacității sale de a modula surprinzător părțile pledoariei, finalul, cu acel gest de mare efect teatral („Dar destul… puterile mă părăsesc și răbdarea juraților e pe sfîrșite …”), e maxima manifestare a energiei oratorului. Datorită pledoariei sale, „strălucită”, jurații l-au achitat în unanimitate pe Socolescu. Înainte de „Pămînt și drepturi…”, „Inocent” constituie primul mare succes public al lui Delavrancea, pentru care a fost sărbătorit și i s-au consacrat articole extrem de elogioase. Profund impresionați, unii dintre contemporani l-au comparat cu Emilio Ripoli y Castelar, alții cu Leon Gambetta, iar un prieten, Titu Frumușeanu, avocat, vedea în el pe cel mai mare orator al Europei! Intim, Delavrancea se amuza de aceste comparații, dar nu fără o anume emoție.
Lasă un răspuns