Întrebări esențiale

Fiscalitatea ne omoară!

Politica externă românească a ultimilor ani este una hamletiană: a fi sau a nu fi? Va deveni țara noastră membră cu drepturi depline a Uniunii Europene la începutul anului 2007? Aceasta-i întrebarea! Optimiștii spun că da! Scepticii – și numărul lor nu este chiar mic -, ne îndeamnă la circumspecție: om trăi și-om vedea!; dacă ne vom „face lecțiile” poate că va fi bine! Unul dintre răspunsurile „diplomatice” l-a dat, nu de mult, Ionathan Scheele – șeful Delegației Comisiei Europene în România: „Se va face un asemenea pas în măsura în care România va finaliza măsurile stabilite pentru îndeplinirea criteriilor de aderare impuse pentru o economie de piață funcțională”.

Interpretînd și dezvoltînd opiniile exprimate de oficialul european, am putea spune că totul depinde de modul cum este cotată de către structurile UE capacitatea economică a țării noastre. Aceeași concluzie am putea-o desprinde și din interesul manifestat de investitorii străini pentru promovarea unor afaceri de anvergură și de durată. Un prim-argument că lucrurile nu evoluează așa cum ne-am dori: volumul investițiilor străine în țara noastră se situează la un nivel cu mult sub cel realizat de țările din jurul nostru, iar Ungaria este unul dintre exemplele de referință în acest sens. Alături de Polonia și, de ce nu, Bulgaria.

Interesul Puterii de a atrage un număr cît mai mare de investitori străini reprezintă unul dintre obiectivele strategice, cu regim de prioritate în activitățile de dezvoltare a economiei de piață funcționale în anii care urmează. Eforturile și rezultatele din acest segment de strategii și preocupări pot fi considerate pozitive doar în situația în care încercăm să ne raportăm la evoluția efectelor în perioadele anterioare, care, oricum am lua-o, ne situează cu mult sub nivelele obținute de vecinii noștri.

Situația precară în care se află România în domeniul investițiilor a fost expusă recent, cu claritate, de către premierul Adrian Năstase la întîlnirea organizată cu membrii corpului diplomatic românesc acreditat în străinătate, întîlnire la care li s-a cerut să se implice direct în atragerea de investitori străini. Și asta, nu doar pentru a-l convinge pe Jonathan Scheele de avantajele pe care le oferă mediul românesc pentru a stimula interesele investitorilor cu potențe financiare demonstrate.

Pentru a ne lămuri asupra cauzelor care generează această stare de fapt nu trebuie depuse eforturi prea mari. O concluzie deja

s-a conturat: factorii responsabili cu gestionarea mecanismelor economice care să ofere condiții cît mai atractive mediului economic românesc încă nu au găsit soluțiile adecvate pentru atragerea lor.

Este bine de știut că investitorul străin, pentru a demara o afacere oriunde pe glob, urmărește cel puțin trei factori determinanți în decizia pe care o va lua: în cît timp va putea recupera banii investiți?; care va fi cîștigul minim posibil de realizat în perioada de recuperare a investiției, reprezentînd rata profitului?; care este gradul de siguranță și securitate a mediului economic, de afaceri, garantat de legislația în domeniu, prioritatea-priorităților reprezentînd-o protecția față de concurența neloială?

Dar ce anume îi face rezervați, ori pur și simplu îi îndepărtează de mediul de afaceri românesc pe potențialii investitori străini? Să încercăm a le decupa: în primul rînd, fiscalitatea excesivă, care este plimbată prin numeroase legi și acte normative; în prezent aceasta a ajuns la nivele insuportabile atît pentru agenții economici, cît și pentru întreaga populație. Presiunea fiscală instalată după 1990 a fost scăpată de sub control, care în condițiile unui declin economic evident s-a transformat într-o frînă puternică, într-o piedică în calea reformelor economice și sociale impuse de perioada de tranziție. Paralel cu o degradare continuă a nivelului de trai pentru circa două-treimi din populația țării.

Nivelul fiscalității, așa cum este prezentat și susținut de oficialii Ministerului de Finanțe, este de 30 – 31 la sută, ca raport dintre produsul intern brut și veniturile fiscale ale bugetelor publice, acestea reprezentînd bugetul consolidat al statului, ridică numeroase semne de întrebare pornind de la constatarea că peste 50 la sută din PIB nu este purtător de sarcini fiscale; cauza principală a presiunii, sau a poverii, fiscale exercitînu-se asupra agenților economici loiali, cît și asupra populației. Dintr-un calcul sumar rezultă că nivelul real al fiscalităților este de 60 – 65 la sută, nicidecum de 30 – 31 la sută, așa cum susțin foștii și actuali guvernanți. Asemenea opinii se regăsesc în numeroase interpretări și asigurări oficiale, deși realitatea concretă îi pune în fața probelor contrarii.

Perpetuarea acestei situații a contribuit din plin la fenomenul creșterii gradului de îndatorare al agenților economici față de bugetele publice, aceasta fiind una din cauzele care a condus la falimentarea unui mare număr de agenți economici, dar și la descurajarea unor potențiali investitori străini care ar fi dorit să organizeze o afacere de anvergură în țara noastră.

Presiunea fiscală a fost alimentată în primul rînd de tărăgănarea reformelor din economie, administrația centrală și locală, învățămînt, sănătate, justiție etc., paralel cu o supradimensionare a unor politici generatoare de cheltuieli din bugetele publice față de capacitatea economică a țării. (econ. Pavel DARIE)