BAZAR Glose (12)

Constantin CĂLIN

„Vagabondînd, într-un amurg blond, / Am dat de-ale cimitirului porți – „. Lucrez cu tineri, dar n-am auzit pe vreunul dintre ei să viziteze cimitirele. În ultimele decenii, acest gen de curiozitate romantică pare să fi dispărut. Ea mai exista încă în studenția mea, cînd unii dintre colegi se plimbau prin „Eternitatea” ieșeană aproape tot atît de des ca prin parcul Copou. Tinerii din generațiile anterioare o făceau, desigur, și mai des. Dovada o avem în literatură. Versurile din „Sepulcre violate”, citate la începutul „glosei”, arată că nici Bacovia nu ocolea astfel de locuri. Pentru el și pentru mulți dintre contemporanii săi, cimitirul e un loc de visare și de inițiere filozofică. „Viu ca să visez în această grădină a păcei voastre (a morților – n.m.). Viu să mă inițiez în tainele sublimei voastre liniști”, nota tînărul Gala Galaction în Jurnalul său. În ce constă această „inițiere”? Mai mult decît orice altceva, cimitirul amintește de nimicnicie. La Bacovia, în „Pulvis”, imaginea lui vine ca un contrapunct al elanurilor erotice, le sancționează ca o poantă implacabilă și le plasează în derizoriu: „Imensitate, veșnicie, / Pe cînd eu tremur în delir (iubea „o fată din oraș” – n.m.), / Cu ce supremă ironie / Arăți în fund un cimitir”. Thanatos se împotrivește lui Eros. Alexandru Vlahuță își mustra iubita cu ideea de cimitir, spațiu imaginar în care sînt plasate iluziile, visurile, sentimentele defuncte: „Acum, cînd nu ne mai iubim, / Vino cu mine-n țințirim, / Acolo unde, îngropate, / Zac, coperite de uitare, / Atîtea visuri înghețate / De vreme și de nepăsare”. („Din trecut”) Pentru Bacovia, cimitirul induce nu numai emoții inexplicabile (v.”Nevroză”), ci și îndemnul de a nu rata bucuriile clipei. „Să ne iubim”, strigă el îndurerat de perspectiva morții: „Ce poate, deci, a fi sub soare, / În haosul imensității – / Dacă-ți vei pierde fecioria / În taina roză-a voluptății?” O frază din „Bucăți de noapte” lasă să se înțeleagă că poetul trecuse ori se plimbase și noaptea prin cimitire. Iat-o: „Rămînea că totul e vanitatea… și luna înclina spre apus cu o lumină de spaimă peste orașul adormit în zăpadă, reflectîndu-se și pe multe fotografii de porțelan prin cimitire…” Oricum, ideea de cimitir (ca sinonim al morții) îl frămînta. Vrînd – nevrînd, cu cît înaintează în vîrstă, cimitirul i se impune ca o destinație fatală: „Curg zilele spre cimitir / Trist, una cîte una, / Și destrămînd al vieții fir / Se duc pe totdeauna. // Și-acolo, încet, molcomitor, / Se-adună în suspine – / Cu-un dor de «mîine» sora lor, / Cu-un dor de mine”. („Trec zile”) În epocă, erau mulți cei care foloseau cuvîntul cimitir în diverse comparații. Bacovia a dat, dacă pot zice așa, și aci, lovitura, în „Liceu”, cu acel vers memorabil și repetat insistent, „Liceu, – cimitir”: „Liceu, – cimitir / Al tinereții mele „- etc.

În „Rar” este un vers care ne atinge pe toți, băutori și nebăutori: „Vreme de beție”. Unii îl înțeleg, grație experienței, cu cerul gurii și cu inima, alții rămîn nedumeriți în fața lui. Cum să-l explici? „Vremea de beție” face parte dintr-un calendar special, necunoscut de omul normal. Semnele ei sînt atît exterioare, cît și interioare. Trebuie să ai un fel de reumatism moral ca să-ți dai seama cînd vine. Chestiunea ține mai mult de instinct decît de știință. De regulă, „vremea de beție” se declanșează spontan, cînd plouă (ploaie lungă, persistentă, cum e cea din poemul amintit: „Plouă, plouă, plouă”) sau e umezeală. O mărturisire prețioasă asupra epocii în care ea apare e cea a povestitorului din Craii de Curtea-Veche: „Era spre căderea iernii, o vreme de lacrimi. Deși nu plouase, tot era umed; jgheaburile plîngeau, ramurile copacilor desfrunziți picurau, pe tulpine și pe grilaje se prelingeau, ca o sudoare rece, stropi groși. Ăsta e timpul care îndeamnă cel mai mult la băutură”. E nevoie însă de o anumită dispoziție sufletească pentru ca picăturile de ploaie ori stropii de rouă să trezească setea: să te simți singur, claustrat, să te exaspereze monotonia, să-ți fie urît de moarte, să te copleșească tristețea, nostalgia, reveria. Cînd una sau toate acestea la un loc te ard pe dinlăuntru intens, cînd orice încercare de abținere e inutilă și nu poți să-ți înăbuși strigătul („Doamne! necesitatea unui vin…”), atunci, inexorabil, e „vreme de beție”!