Eugen VERMAN
Cu 25 de secole în urmă filosoful Heraclit din Efes spunea cele de mai sus. De la el ne-au rămas și alte vorbe profunde, de pildă că „…nu te poți scălda de două ori în același rîu” – am citat cu aproximație. Dar mă voi opri, în treacăt, la cele din titlul acestor însemnări. Mi-am amintit de aceste cuvinte și cînd, în urmă cu vreo zece ani, urcam, pe o vreme de toamnă tîrzie, cu nori și moină, pe un deal din Stănișești, fiind „invitat” să văd cum sătenii din partea locului au „ras” o pădure de cîteva hectare, într-o noapte; mi-am amintit de vorbele lui Heraclit și cînd, aflîndu-mă în documentare în Brusturoasa, tot așa, viceprimarul comunei respective a ținut să-mi arate un alt „colț de rai” distrus de securile nemiloase și ignorante ale oamenilor; și, mi-am mai amintit de cuvintele marelui filosof grec atunci cînd, aflîndu-mă în comuna Poduri, am fost îndrumat să merg și să-mi întunec sufletul cu imaginea de coșmar a unei păduri din care nu mai rămăseseră decît cioturile brazilor… Da, naturii îi place să se ascundă! Deși, în ultimă instanță, noi, oamenii aceștia, chinuiți de atîtea întrebări și îndoieli, sîntem conștiința naturii; fără noi, fără scînteia aceasta divină din ființa noastră, natura „n-ar ști că există”. Și, cum în lume sînt atîtea paradoxuri, noi, oamenii, percepînd natura, „o căutăm” și, iată, o distrugem. De ce, oare…? Pădurile și apele pline de mizerii și cîmpurile infestate cu „urmele” noastre nu știu să vorbească. Dar ele există prin ele însele, iar existența lor este, în fapt, existența noastră. Savanții din toate țările atenționează asupra marelui pericol: nu distrugeți natura! Într-o emisiune, transmisă la un post de televiziune, un savant spunea că, totuși, în cele din urmă, omul își va da seama de marile distrugeri comise la adresa naturii. Din nenorocire, atunci va fi prea tîrziu! E ca și cum ne-am tăia, singuri, craca de sub picioare și, în ultimul moment, am observa, cu groază, acest lucru…
…În Romănia post-revoluționară s-au distrus mii și mii de hectare de pădure, s-au distrus imașuri întinse, s-au secat, cu voie, hectare multe de luciu de apă, iar apele sînt tot mai poluate. O ofensivă ucigașă s-a dezlănțuit asupra Mamei Naturi. Iar asta, în goana după cîștiguri tot mai mari, din impulsuri pe care noi, cei onești, nu le înțelegem în nici un chip. Cît va mai dura, oare, această besmetică ofensivă? Batem la porțile Europei, ale unei Europe în care guverne și popoare civilizate, cu simțul Naturii, și-au făcut un crez din a conserva, din a dezvolta mediul în care trăim, mediul nostru de viață și de moarte. Și atunci, oare de ce nu ne trezim la realitate…? Oare nu vedem marile daune pe care le producem, zi de zi, mediului nostru vital și ancestral? Naturii îi place să se ascundă. Ce cuvinte adînci! S-o lăsăm, deci, ascunsă, pentru că „ascunzișul” ei e, de fapt, existența noastră. Bătrîne Heraclit din Efes, dacă ai ști cît ești de actual…!
Lasă un răspuns