Eugen VERMAN
Veți zice: uite un ins care se apucă să scrie despre un subiect pe care s-a bătut „atîta monedă”. Da, așa e! Din păcate, ne-am obișnuit cu stări de fapt pe care nu le mai luăm în seamă, au intrat, cum s-ar spune, în cotidian, în obișnuință, sînt ceva firesc, normal… Numai că, pentru unii dintre noi – mai am în vedere, mai ales, pe cei din generația mea – o astfel de „normalitate” e teribil de dureroasă și ar da orice, chiar din ființa lor, să nu-i mai vadă pe acești nenorociți ai sorții cărora li se spune – deja, pe un ton… profesional – „copiii străzii”.
Am avut prilejul să stau de vorbă cu mulți dintre ei, dar cei pe care i-am întîlnit zilele trecute – doi băieți – mi-au trezit în suflet acea revoltă pe care numai o mare tragedie de familie ți-o poate trezi. Mi-au ieșit în cale chiar aici, în zona Pieții Centrale a Bacăului, m-au oprit doi copii disperați și mi-au cerut cîțiva lei să-și cumpere o bucată de pîine. Unul – cu fața plină de zgîrieturi, nespălat, cu o pungă de plastic în care tot sufla, beat, aproape, de drogul inhalat, cu buzele vinete, crăpate, ochi pierduți, îmbrăcat în niște haine ponosite, găsite, mai mult ca sigur, prin gunoaie, cu teniși în picioare; celălalt, să fi avînd nouă ani, cu ochii senini, cuminți, îmbrăcat, tot așa, cu ceea ce găsise aruncat, nene, dă-ne, te rog, de o pîine… Da, m-am oprit și, în timp ce scoteam din buzunar banii, deodată m-am răzgîndit, le-am zis să meargă cu mine, și m-am oprit la unul din magazinele din piață de unde am cumpărat o jumătate de pîine și o bucată de salam, și le-am dat mîncarea asta, dar, pe drum, am avut timpul să-i „ischitesc” și să aflu cîte ceva din amărîta lor existență… Cel cu punga de plastic se numește Costel – așa mi-a spus el că-l cheamă – și nu-i din oraș, ci fugit de acasă, dintr-un sat din preajma Bacăului, mai are cinci frați acasă, tatăl e mai tot timpul beat, iar mama, bolnavă de plămîni, trăiește coșmarul impulsurilor mizerabile și bădărăniilor soțului … Și așa a fugit puștiul ăsta de 12 ani din satul lui, crezînd că aici, în orașul mare în care a venit, va fi mai bine ca acasă. Da, întradevăr, e mai bine, așa zice el, și-a găsit liniștea, are prieteni, doarme, noaptea, într-un canal, unde-i cald, iar ziua oameni buni îi dau bani din care-și cumpără sticla aceea cu „doctoria” care-l face fericit, dar și mîncare… Celălalt zice că-l cheamă Cornel și e dintr-un cartier al orașului, e fugit de acasă, unde mai are zece frați, tatăl e „în pușcărie”, iar casa „mai că se dărîmă”, a fugit și s-a împrietenit cu băiatul ăsta, Costel, merg împreună, oamenii sînt buni, le dau bani, iar ei își cumpără mîncare, dar el nu folosește „doctoria” aceea, el se simte bine și așa, l-ar sfătui pe Costel „să se lase”, dar Costel, cînd se înfurie îl lovește, „e rău”, însă asta nu ține mult, el îl iubește pe Costel… Acolo, unde dorm ei noaptea, mai sînt și alți copii, unii sînt mai mari, alții mai mici, dorm „unul peste altul”, cîteodată unii mai țipă, dar, pînă la urmă, e liniște…
…Copiii străzii. Un subiect banal. Da, ne-am obișnuit să-i vedem. Unii dintre noi, miloși din fire, generoși, ne oprim și stăm de vorbă cu ei, la urma-urmei sînt concetățenii noștri, căutăm să le aflăm cîte ceva din viața lor spulberată de întunericul deznădejdii, îi ajutăm cu un sfat sau un ban; alții dintre noi se dovedesc nepermis de neomenoși, îi alungă, îi consideră niște animale demne de toată repulsia, deși acești copii sînt niște suflete nevinovate…
… I-am cunoscut, deci, pe doi dintre copiii străzii. Costel și Cornel. Nu, nu mi-a făcut plăcere. Aș zice, chiar, că această întîlnire m-a indispus. Noroc că în drum spre casă m-am întîlnit cu vecinul X – patron de magazine în Piața Centrală – care-și ducea în lesă patrupedul. Un cîine strălucind de bunăstare – ca și stăpînul său -, fără griji, hrănit și cocolit ca un prinț de viitorul căruia e legat însăși viitorul meu…
Lasă un răspuns