Eugen ȘENDREA
Parcă coborîse raiul asupra Bacăului! Era luna mai a anului 1853. Întreaga luncă a Bistriței fusese inundată de verdeață. Liliacul înflorise în toată splendoarea lui. Familia Radovici se pregătea să iasă la „Grădina publică”. De ce publică? Pentru că „publicul putea să intre în ea”. Ghiță Radovici își mai privi o dată botinele bine lustruite, își răsuci din nou vîrful mustății, în timp ce soția sa tocmai își terminase „de încondeiat” sprîncenele. Își îndreptă funda de la rochie, potrivi medalionul de aur și, de pe o măsuță, luă umbreluța de soare. La braț, porniră spre pavilionul lui Năstasă Cofetarul, „primul și cel din urmă cofetar din oraș”. Ajunseră în Ulița Mare, unde băieții de prăvălie se chinuiau să domolească colbul cu apă din ibrice. În depărtare se auzeau acordurile unui marș:
– Ei, ce ți-am spus? Am întîrziat. Nu auzi „Marșul lui Bem”!, spuse furios domnul Ghiță, grăbind pasul. În „Pavilionul” din lemn, taraful lui Angheluță tocmai încheia ultimele acorduri ale marșului cu care își începu repertoriul.
„Nu-i nimic, sînt sigur că voi auzi măcar „Marșul lui Napoleon”, gîndi băcăuanul. Pavilionul „mai mult lung decît larg”, era așezat „pe șarampoi nalți, ca să nu-l poată lua apa cînd venea Bistrița mare”. Urcară pe scara de lemn. Doamne, ce le văzură ochii! Aici era „tot ce putea da meșteșugul lui de cofetar: covrigei de zahăr înghețați, acadele, cofeturi de forma fasolei, rahaturi, baclavale, dulcețuri de tot felul, vin bun și eftin”. Într-adevăr, „grădinița” era acum „în toată frumusețea ei”. Năstasă amenajase pe cele 50 de prăjini o adevărată oază. „Mai ca la 50 copaci avea”, „cărări și drumuri ca să poată umbla lumea, cu bănci și cîteva ronduri cu flori”. În „zilele de sărbătoare, se umplea grădina. Se plimba, se răcoreau și ascultau cu plăcere cîntecele tarafului lui Angheluță, ori ale lui Gîndac și Săuceanu”.
Care era repertoriul lor?
„Cîntau și din gură cîntece de pe atunci, în care Angheluță era meșter și cînta dulce”, dar „cîntecul gustat mai mult” ceea ce numim noi azi șlagăr, era în anii 1850: „Sună, sună / Și răsună / Sună petricica-n vale / Puica mă plînge cu jale”.
Firește, „Angheluță îl cînta din inimă și multe bacșișuri căpăta”. Ceva mai încolo, „pe unde se afla digul”, era o frumoasă „grădină cu plopi”, unde „erau acei ce se temeau de gura lumei, veneau pe furiș în acea grădină, în cuibul tainicelor iubiri…”
Și se puse Angheluță pe cîntat: „Floricică de pe șes / Te-am îndrăgit de pe mers”.
Termină cîntecul de dragoste în aplauze, dar imediat atacă „Doina lui Bujor”: „Frunză verde de negară / A ieșit Bujor în țară!”
Cînd lumea își ștergea lacrimile, lăutarul dădu drumul la cîntece de lume: „Bărbatul urît”, „După măritiș” și „Amorurile, amoraș, vedete-aș călugăraș”. Era spre sfîrșitul repertoriului. Angheluță lăsă o mică pauză, își desfăcu ușor anteriul la piept, slăbi brîul apoi își trecu degetele prin pletele lungi și groase. Bătu ușor cu opinca în pămînt și dădu semnalul: „Tu-mi ziceai odată…”. Versurile și melodia romanței îi făcură pe toți să lăcrimeze. Ghiță Radovici strînse măciulia bastonului, suspină și căută să nu verse lacrimi, însă soția sa plîngea cu adevărat, ștergîndu-și ochii cu batista brodată. Apoi sunetele viorilor se pierdură și o liniște apăsătoare se lăsă peste întreaga grădină. Deodată, Angheluță strigă din tot pieptul: „Să-i zicem „Marșul lui Napoleon!”
Lumea s-a ridicat în picioare și l-a aplaudat îndelung. Apoi, bătrînul lăutar îi mai zise la sfîrșit: „Of, of, of! Vai și amar / E de bietul lăutar / N-are casă, n-are masă / Duce-o viață păcătoasă”, și: „Boiernașii să-mi trăiască / Pe lăutar să-l cinstească”.
Nimeni nu știe cînd peste acest colțișor de rai s-a lăsat întunericul. Băcăuanii au plecat spre case fluierînd sau murmurînd frînturi din cîntecele lui Angheluță.
Dar cine a fost Angheluță?
Făcuse parte dintre acei robi țigani lăutari amintiți în Moldova încă de la 1570, care putea fi vîndut cu un preț pentru „suflet” și altul „pentru meșteșug”. Deși cînta „după ureche”, el va ajunge unul dintre cei mai mari lăutari romăni, alături de Barbu Lăutarul, Nicolae Picu, Grigore Vindireu, George N.Ochialbi, Cristache Ciolac, Grigoraș Dinicu. Măiestria lui trecuse granițele romănești. Însuși vodă Scarlat Calimachi poruncește ca pe lîngă cei doi boieri moldoveni, Costache Pantazoglu și Dumitra Plaghina, să fie trimise în Rusia și tarafele lui Angheluță și Năstasă. Angheluță a fost primul lăutar băcăuan care a trecut granițele țării. Iată ce scria despre virtuosul băcăuan unul dintre cei mai mari diplomați germani, Wilhelm de Kotzebue, la anul 1851, în romanul său „Lascăr Vioresc”: „Strauss și Lanner trăiesc în memoria celor ce i-au auzit și muzica de joc germană nu a amuțit prin moartea celor doi virtuozi. Dar cînd cîntă lăutarul țigan Barbu sau Angheluță, apoi tot ți se învîrtește altfel picioarele! Uitați-vă la orchestra aceea minunată! Părul cel negru se scutură sălbatec încoace și încolo, căci capul ajută la bătaia tactului și nu numai capul singur ci și ochii se-n-vîrtesc mereu, colțurile gurii se mișcă iar cînd nările se umflă! Trei sau patru cîntă din vioară, trei sau patru trag cu o pană pe strunele cobzei, alții suflă cu furie din nai și totul împreună alcătuiește o armonie așa deosebită și iritabilă încît tînărul trebuie să joace cu voie sau făr de voie, bărbatul așezat ridică picioarele în tact și-și aduce aminte de tinerețe… Și bătrînul se mișcă cel puțin din degetele de la picioare și se uită zîmbind la tineretul cel zburdalnic. Și unde pui, că țiganii aceștia n-au o idee despre note – cîntă totul după auz!”
Lasă un răspuns