Eugen VERMAN
„Vedeți stejărelul ăsta…? L-am plantat acum 17 ani… Stejarii cresc foarte greu… În toamnă am găsit, sub el, cîteva ghinde și le-am pus în borcănele și au ieșit colții, iar în această primăvară i-am plantat… Nu cred că mai apuc să-i văd stejari mari, dar îi vor vedea și se vor bucura de ei urmașii…”. Omul care-mi spune aceste cuvinte e trecut de șapte decenii, dar nu pare, eu nu-i dau mai mult de cincizeci de ani. Entuziast și convingător, domnul Sterian Cruceanu locuiește aici, în blocul acesta colț cu Ana Ipătescu și 9 Mai, din Bacău, și-i foarte cunoscut de vecini. De fapt, dacă-mi amintesc bine, și eu îl cunosc de mulți ani, chiar, dacă nu mă înșel, de pe vremea cînd era director la SMT Podu Turcului – unitate de tractoare și alte mașini agricole, acum purtînd o altă „emblemă” -, iar mai tîrziu l-am întîlnit și am stat de vorbă la fosta Întreprinderea Agricolă de Stat Bacău, și uite, acum, sîntem aproape vecini, ne întîlnim destul de des, dar n-am fost niciodată în „parcul” său, cum îi place să-și denumească „spațiul verde” la care a transpirat, nu glumă, ani de zile. „Cel mai mult îmi place la vremea asta, primăvara, cînd toate înverzesc și înfloresc și miresmele adînci ale naturii mă învăluie… Căci aici e natura mea cea de toate zilele…”. Și, tot așa, îmi mai arată „arțarul acesta franțuzesc”, „l-am adus cu sacrificii, să știți…, dar să veniți și să-l vedeți înflorit, florile parcă-s niște țurțuri diafani dăltuiți de meșterul nevăzut…”
Dar iată și cornul, așa cum îl știu eu de prin pădurile pe unde umblam în verile copilăriei mele, domnul Sterian Cruceanu mă invită la o „cornată” din fructele culese în toamnă, „l-am adus de pe teren, cînd plecam, înainte de pensionare, la țară, și uitați-l cum a crescut, iar acum face coarne…” Și brazii, maiestuoși ca niște regi încoronați de curînd, păcat că în iarnă, înainte de Crăciun, cîțiva au fost tăiați de la rădăcină pentru a merge în nu știu ce case, în locul lor „am plantat, chiar în aceste zile, alții, nici pe ăștia nu cred că o să-i mai văd falnici ca aceștia mari, dar vor crește, mai mult ca sigur…”. Și, tufe de flori de toate felurile, unele deja înflorite, apoi iarbă, „înainte, cînd eram mai în putere, o mai coseam, dar acuma…”
… Da, acesta-i parcul domnului Sterian Cruceanu. Știu că, în orașul nostru, mai sînt mulți „Cruceni”, adică oameni atît de pătimași pentru natură, pentru frumosul atît de fascinant al naturii. Sînt multe astfel de spații dintre blocuri plantate și întreținute cu migală și chiar cu dîrzenie de concitadinii mei. Pe mulți – aidoma domnului Cruceanu – i-am văzut în plină activitate, de cum s-a desprimăvărat. E adevărat, aproape toți, oameni în vîrstă, pensionari și aproape deloc tineri. Mi-am zis și îmi zic, insistent, că și tinerii vor ajunge bătrîni și, mai mult ca sigur, atunci vor fi primii… Civismul ține de morală și se învață. Cineva trebuie să fie exemplu. Iar un exemplu deosebit e însuși domnul Sterian Cruceanu, omul pe care-l cunosc de foarte mulți ani și cu care mă întîlnesc, acum, destul de des, mai ales atunci cînd trec prin dreptul blocului în care locuiește…
Lasă un răspuns