• „de treabă” sînt colegii care îți dau tema s-o copiii în clasă, cei care îți mai suflă din bancă și care nu te toarnă la profesorul la care face pregătire • de același calificativ au parte și profii care nu pun o notă rea decît în caietul lor și nu în catalog, sau care nu observă că sala de clasă e cam goală la ultima oră
Ca și cum jargonul nostru cel de toate zilele nu ar fi fost suficient de bogat, se întîmplă din ce în ce mai des să auzim următoarea sintagmă – „de treabă”. Ea este atribuită atît colegilor, cît și profesorilor noștrii. În cazul elevilor, ea se referă de obicei la cei tocilari (cei care își fac temele acasă și nicidecum la cei care merg la olimpiade) care mai au bunăvoința de a împărtăși colegilor din cunoștințele lor, ajutîndu-i cu cîte o temă la un obiect mai „nasol”. Totuși, atributele acestei sintagme pot continua: „de treabă” e acela care-și acoperă colegul de bancă atunci cînd copiază sau cînd mai chiulește, spunîndu-i profesorului o scuză cît de cît credibilă; e acela care nu dă „cu papagalul” la profesorul la care se duce la pregătire, chiar dacă nu e cel de la clasă; e acela care e mai tot timpul dispus să chiulească pentru a-și mulțumi colegii; dacă e o fată cu o situație materială mai înstărită nu e înfumurată, atunci e de „treabă”, lucru valabil și pentru băieți. În această categorie mai intră și băieții, cărora fetele li se confesează și totul rămîne acolo. Există oare o diferențire între fetele și băieții „de treabă”.
Cel care a fost etichetat astfel nu își mai schimbă imaginea în fața colegilor și a găștii decît dacă adoptă o atitudine radicală, riscînd să fie privit ca un „outsider”.
Mai nou, și profesorii se „bucură” de acest calificativ: de obicei, cei care mai permit să se copieze la lucrări sau care mai acceptă ca elevii ascultați să fie ajutați din bancă. În această categorie sînt incluși și cei care se prefac că nu observă că sînt elevi absenți sau cei care nu trec absențele în catalog, ci doar în caietul lor de notare. Nici profesorii care mai învoiesc uneori de la ultima oră cîțiva elevi (sau, cîteodată, toată clasa) nu scapă de „gurițele aurite” ale învățăceilor. Totuși, puțini sînt profesorii care primesc acest privilegiu, majoritatea fiind cei tineri sau cei care cred într-o relație de amiciție și comunicare cu elevul, probabil pentru că înțeleg că uneori nu mai avem suficientă răbdare.
Deși e mult mai ușor să utilizezi această sintagmă, nu cred că este o justificare pentru lipsa noastră de creativitate și, mai ales, pentru lipsa lecturilor. Cum ar fi dacă toți prietenii care îi ies în cale lui Harap-Alb din basmul cu același nume ar fi caracterizați de Ion Creangă ca fiind „de treabă” ?! (Andreea ROȘCAN)
Lasă un răspuns