Eugen VERMAN
Nu știu dacă obișnuiți să mergeți în Parcul Trandafirilor, din Bacău. Sau, mai bine zis, în ce a mai rămas din vechiul Parc, unde a creat însuși Bacovia… Chiar acolo, lîngă piatra aceea comemorativă, e salcia umbroasă și, sub salcie, e o bancă pe care, dacă nu mai stă poetul stau, acum, pensionarii – asta, mai ales diminețile – și îndrăgostiții – asta, mai ales serile. Ceva mai încolo e bustul lui Constantin Ene, eroul de la Plevna, născut în 1837 și mort în 1877, erou care ne privește, parcă de pe soclul nemuririi sale, cu o anume dojană, dar și cu înțelegere. Și, pentru că va veni vorba, mergînd, eu, aproape zilnic aici, am întrebat, zilele trecute, trei eleve din preajmă – care, mai întîi, mi-au spus că vin destul de des, că le place aici – le-am întrebat, deci, al cui e bustul „acela” și, spre nedumerirea mea și rușinea lor – căci au plecat imediat după aceea – n-au știut!…
Ei, dar asta-i viața, mulți învățăm „din mers” cîte nu apucăm să le aflăm în trecerea asta prin lume…! Cam în același ton discutau și cei vreo cinci sau șase pensionari, duminică, 2 mai, dimineața, adică nu prea dimineață, că era ora 11 de-acum, discutau, deci, marile probleme la zi. „Ai văzut că i-au primit în Uniune…? Îs 25 acum… Noi am rămas lîngă gard și privim cu jind dincolo…”. Cel care face observația aceasta destul de criptică e un bărbat înalt, solid, cu părul alb ca zăpada, un om frumos la vremea lui, ca și acum, îmbrăcat într-un costum din stofă „militară”. „Domn’ colonel – intră, imediat, în vorbă, un ins pipernicit, care tocmai aruncă fuioare de fum din piept după ce trăsese zdravăn din țigară – păi ăia s-au ținut de reforme, domnule!… Ăia s-au dezvoltat, n-au stat pe loc sau n-au dat înapoi ca racul, domn’ colonel!…”
…”Domnule, dar ce serbări…, ce de cuvîntări…, ce entuziasm, gata, au intrat în Europa!… Ai văzut ungurii…? Sînt de o mie de ori mai buni ca noi…! – zice un altul, cu o mustață uriașă sub nasul coroiat… Eu, domnule, am fost, la viața mea, mecanic de locomotivă, am umblat și pe la ei, îs dați naibii, domnule…!”
„Noi, în schimb, ca melcul… Corupție, agricultură la pămînt, vorbărie goală… Iliescu s-a dus și el, acolo, să vadă și să-și umple sufletul de năduf…” Ăsta de spune toate astea e bătrîn și gălbejit, îmbrăcat într-un trening albastru-spălăcit. „La noi, domnilor – reia colonelul – problemele sînt grave de tot. Agricultura, păi agricultura trebuie pusă pe picioare încît să fie comparabilă cu cea a lor, aici e vorba și de mentalitate, domnilor, de mentalitatea țăranilor noștri, da’ cum să-i scoți de la mămăligă și borș cu știr și să-i duci la buticul din sat să-și cumpere lapte…? Și corupția…, corupția, domnilor, e cancerul care ne omoară, ce, credeți că dacă l-au luat pe Mischie sau pe ăla, care era consilier guvernamental, gata, am terminat cu corupția…? Ce, credeți că-i putem păcăli pe ăștia, occidentalii, care știu acum și ce mănîncă și cum dorm românii…? „Colonelul se lansează într-o adevărată tiradă, îi pune la zid pe toți corupții – primari, viceprimari, parlamentari, miniștri, vînzători de leuștean, portari pe la spitale, pe absolut toți. Și conchide: „Acum ne uităm peste gard, că sîntem la granița Uniunii Europene. Ne uităm cu jind și așteptăm 2007… S-aștepte ăștia tineri, că eu am acum 77 de ani… Da’ poate apuc să văd și la noi artificiile. Nu astea aruncate la sărbătorile ștabilor sau ale odraslelor lor, ci alea de intrare în Lumea bună…”
…În vremea asta, de pe soclul său, Constantin Ene continuă să privească lumea cu dojană și, în același timp, cu o anume înțelegere. Pe timpul său nu se vorbea de corupție și nici de U.E.. Altele erau imperativele epocii, o epocă ce s-a dovedit glorioasă prin jertfa fiilor ei.
Lasă un răspuns