Sub semnul crucii

Și totuși, credința!

„Unde veți fi trei în numele Meu, acolo voi fi și Eu” – iată o promisiune a domnului nostru Iisus Hristos din scurta-i viață pămîntească. Acesta a fost începutul Bisericii, mai întîi în grote și în locuri neștiute de prigonitorii împărați romani, iar după Constantin cel Mare, alături de Biserica vie – trupul lui Hristos și credincioșii ce o frecventează, a urmat organizarea bisericească.

O parte din faptele Mîntuitorului, pe care noi le numim minuni, se constituie în probe de netăgăduit că prin credință omul reușește să-și vindece atît sufletul, cît și durerile fizice, dar și dereglările mintale. Exemplele sînt nenumărate în Evangheliile celor patru apostoli. A fost suficientă doar atingerea de hainele Fiului lui Dumnezeu a femeii bolnave de scurgere de sînge și s-a vindecat imediat. Vindecarea s-a datorat credinței sale absoluite, dar și puterii dumnezeești de care dispunea Iisus, pentru că acel „furt” de energie a fost resimțit și femeia a recunoscut, motivînd că și-a cheltuit toată averea și nu a reușit vindecarea cu ajutorul medicilor, într-un număr îngrozitor de ani. Mântuitorul i-a spus: „Credința ta te-a vindecat”.

Așadar, un îndemn pentru credința în Divinitate. Însuși apostolul Petru a primit o lecție despre puterea credinței atunci cînd, văzîndu-L pe Iisus mergînd pe mare, a încercat umblarea pe ape, dar nu a reușit, primind observația că nu are suficientă credință.

Extraordinară credința timp de 28 de ani a ologului care aștepta vindecarea în locul numit „Scăldătoarea oilor”, lîngă Ierusalim. El știa că doar un singur om se poate vindeca de orice boală; dacă atunci cînd Ingerul Domnului tulbură apele ajunge primul în apă. In marea Sa Milă, Iisus l-a vindecat, demonstrînd puterea mai presus decît cea îngerească. Vindecarea orbului a fost consecința credinței continue și îndelungate în Divinitate, am putea spune persistența care depășește logica, pentru că de multe ori logica nu are nimic comun cu credința. Iisus îi dojenea pe discipoli pentru lipsa de credință adevărată, spunîndu-le că dacă ar avea credință doar cît un grăunte de muștar, considerat cea mai mică sămînță, ar putea muta munții din loc!

Osha, un indianist american, merge mai departe privind problema comunicării omului cu Dumnezeu, afirmînd că nu este suficientă credința în cele dumnezeești, ci este nevoie de încredere absolută în Absolut, în Divinitate, motivînd că ea, credința poate veni din tradiție, din cărți, din îndemnul părinților sau al apropiaților, pe cînd încrederea ți-o formezi personal, ea rămînînd puntea permanentă de legătură cu Dumnezeu.

Marea schismă din 1054, cînd Biserica lui Hristos s-a divizat în catolică (apuseană) și ortodoxă (răsăriteană), reforma și apariția dizidenților ce au fărîmițat și slăbit Casa Domnului, au însemnat un reflux de organizare religioasă, dar nu și disiparea fenomenului religios luat în ansamblu. Într-o povestioară de propagare a învățăturii creștine, apărută cu mulți ani în urmă, se explică plastic fenomenul de aparent declin al credinței: un credincios a fost trimis cu o saca de vin de la Roma într-o anumită localitate, la frații creștini din România. Pe drum, mulți îl întrebau ce transportă și li se răspundea despre conținutul sacalei. Fiecare solicita măcar un strop de vin și cărăușul, credincios fiind, oferea vin celor ce solicitau. Ajungînd în apropierea destinației și-a dat seama, cu groază, că butoiul este pe jumătate gol și, de frică, a completat cu apă. Vinul a ajuns la destinatar în aceeași cantitate, însă diluat. Morala este aceea că dizidentele Bisericii practică o credință depărtată de cea originală transmisă de evanghelii și apostoli.

Perioada comunistă a dat o lovitură grea Bisericii, ca structură organizatorică, dar nu și credinței, care a persistat. Marile Biserici rusești au fost transformate în muzee, iar la noi Ceaușescu începuse distrugerea unor biserici acolo unde nu puteau fi translate. Probabil că această necredință și distrugere a Casei Domnului i-a adus tragicul sfîrșit, dacă luăm în considerare soarta celorlalți lideri comuniști est-europeni.

Treptat, după evenimentele din 1989, Biserica Ortodoxă Română a intrat în normalitate. Fenomenul religios ia amploare, se construiesc biserici și mănăstiri, dar cu toate acestea lăcașurile de rugăciune și de închinăciune devin neîncăpătoare. Au fost unele restricții privind credința în perioada comunistă, dar acestea priveau partea formală, declarativ-demonstrativă a credinței și nu credința adevărată, pentru că puteai să te închizi în cămăruța ta și să te închini Tatălui Ceresc, așa cum ne sfătuia Iisus.

Dacă ne-a rămas ceva de preț cu care putem sta în fața oricui este credința, legată implicit de Biserică. Străinii ne admiră pentru amîndouă. Moldova istorică, poate influiențată cumva și de credința rusă, strălucește în credință și în lăcașuri de cult.

Credința a devenit singura speranță a omului și în special a omului de rînd. Cum să explici faptul că oamenii nu mai încap în biserici!? Am numi doar Biserica „Sfântul Nicolae” din centrul civic, dar și Biserica „Sf. Dumitru” de la Narcisa.

Părintele Negru este arhicunoscut încă din perioada în care slujea la Gârleni. Cu toate că nu mai are parohie, probabil din cauza vîrstei înaintate, zilnic, de luni pînă joi, opt-nouă ore, indiferent de anotimp, 20 – 30 de persoane fac pelerinaj la prea-cucernicul preot spre a-i cere sfaturi pentru problemele vieții zilnice, dar și pentru credință.

Există, pe Valea Muntelui, o micuță mănăstire, încă în durerile facerii, unde un preot-călugăr are mare trecere la enoriași, poate și pentru îndemnul rostit: „Mîntuiți-vă!”. Iar Biserica „Sf. Nicolae” din Bacău devine ca o cutie cu sardele în zilele de duminică și în cele ale marilor praznice domnești.

Un fenomen uluitor ia amploare în zona Narcisa, unde în biserica de lîngă Pasarelă preotul Ion Pleșcău – atletul lui Iisus Hristos, săvîrșește adevărate minuni pentru că dintr-o „baracă-biserică”

a reușit o prea-frumoasă biserică, unde cu toată imensitatea ei nu reușește să cuprindă mulțimea ce o asaltează. Slujbele dăruitului paroh sînt, fără exagerare, de excepție, acestea producînd îmbulzeala zilnică pentru că aici vin băcăuani din întreg orașul, nu numai din zonă. Harul cu care este binecuvîntat preotul în cauză, credință vie – trăită și modalitatea de a comunica, atinge pregnant sensibilitatea credincioșilor și nu doar, producînd băi de mulțimi și multe – multe lacrimi.

Valul de preoți tineri care au reușit repartizare la bisericile din mediuil sătesc a produs o mutație semnificativă în participarea sătenilor. Dacă în urmă cu 3-4 ani la unele biserici din sate se duceau doar două-trei babe, astăzi participarea este peste orice așteptări. Dăm doar două exemple: Ciuturești și Odobești, din partea de Est a județului.

Dacă la toate acestea se adaugă fenomenul monahismului trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu și să achiesăm asemenea apostolului Pavel privind legarea desăvîrșită a existenței de credință și iubire. (Hary CERNEȚ)