Prohibiția la pește e-n toi! Pescarii, cîți or fi, mai pătimași ori mai șăgalnici, și-au aninat sculele-n cui, să stea acolo cuminți tot atîta cît o dura pîrdalnica asta de pedeapsă, cu care nu-i de glumă! Pentru-n caras-doi riști să stai la mititica, la răcoare, dar fără bere rece, la gheață. Nu face! Mai bine înghiți în sec ca să-ți alungi nodul din gît, mai miroși o setcă, o altceva, acolo, cu iz de pește, și pofta ți se mai lecuiește cum-necum, pîn-o veni iar vremea bună spre a-ți băga coada-n baltă după pradă bogată, numa’ bună de luat în vîrful cîrligului!…
În ce mă privește, pîn-atunci stau și citesc povestiri din viața bălților ș-a pescarilor și mă minunez de cîte se mai pot petrece în lumea asta a apelor străjuite de meșteri în a umfla întîmplările pînă să nu mai încapă în minte. Nici nu visez că și eu aveam să devin, chiar foarte curînd, eroul și martorul unor isprăvi nebănuite. Cînd sună telefonul ridic, absent, receptorul. Salut, amice, care ți-i viața?, aud în ureche vocea binecunoscută și plăcută a unui undițar cu care-mi omor, din cînd în cînd, timpul pe marginea vreunei bălți. Facem o partidă la noapte? Pun pariu c-o să-ți placă! Iar după aia o stropim cu-n șpriț la halbă, la mine-n grădină…
După cum vorbește, ai crede că-i o propunere indecentă, dar omu-i cît se poate de serios, familist convins, cu apucături normale și, pe deasupra, subofițer de poliție, șef de post într-o comună ce se-ntinde pe malul Siretului. Rumeg rapid ideia, mi se pare tentantă, și-i răspund: Facem! La cîte ne vedem? La trei e bine? – îmi răspunde. Lîngă pod. Da’ ai grijă, cînd ajungi la locul știut să stingi farurile mașinii, că altfel s-a dus distracția!…
Bine. Așa rămîne! Pe la orele două ale dimineții mă extrag fără zgomot dintre scutecele calde ale patului, ca să nu-mi trezesc consoarta și să fiu nevoit să-i dau raportul despre ce și cum, mă-mbrac în tindă cu ținuta de scandal și… valea, coane Costică, p-aci ți-i drumul! Nu pornesc motorul, tot pe motiv de strategie a evadării în tăcere, mă opintesc cu umerii în tăblăraia ei și-omping undeva, mai încolo, apoi mă instalez la volan acompaniat de sunetele susurate ale unui cîntecel ce se potrivește-a dracului de bine cu isprava ce tocmai stă să-nceapă: „Un-te duci tu, Mielule?”. Pun cap-compas ieșirea dinspre sud a tîrgului adormit, cuprins de vise, și dă-i bice, amice! Motorul mașinii toarce ca o mîță în călduri, în vreme ce Luna ne privește în lunecarea ei lină spre somnul dimineții, după ce o noapte-ntreagă a stat aninată în vîrf de par.
Ajung la trecute fix la locul de-ntîlnire. Cu farurile mașinii stinse, doar luminile de poziție m-ajută să dibui drumul. Luna parcă se joacă de-a v-ați ascunselea, ghemuită dup-un deal ce mărginește lacul întins ale cărui ape clipocesc ca niște șoapte de îndrăgostiți. Ochiul galben al unei lanterne clipește scurt, de trei ori. Aha, semnalul de-ntîmpinare! Din întunericul negru precum smoala iadului se ițesc două umbre ce s-apropie încet. Dacă n-aș ști cine-s lunatecii mai că mi-ar face inima treișpe-paișpe! Bine-ai venit, diavole!, mi se adresează una dintre ele, în vreme ce-și sprijină palma liberă de umărul meu stîng. Lasă-ți sculele la locul lor, că nu-i vreme de ele. In noaptea asta mergem la captură de pescari!…
O luăm, cîte-și-trei, cu pași de pîslă, pe buza lacului, feriți de taluzul înierbat. Facem cîțiva pași și ne ciulim urechile. Iar cîțiva pași, iar urechile – pîlnie. Dinspre baltă s-aud zgomote ușoare, ciudate, plescăituri ale apei lovite pe furiș, cu grijă și teamă. Ajungem la un loc potrivit, p-o ridicătură cu-n găvan în mijloc și ne rostuim popasul de pîndă. Intre timp noaptea-și schimbă negru-n gri, apoi într-un lăptos opac și, într-un tîrziu, se destramă-n scame de lumină. Privim luciul întins al apei și rămînem fără grai: balta colcăie de lotci fel de fel, mai mult copăi încropite care cum de s-a priceput și din ce-a avut prin ogradă. Minunea-i mare nu de cum arată, ci de cum de plutesc și brăzdează-n draci oglinda apei. Se braconează într-o veselie. In plină perioadă de prohibiție! Curînd s-arată soarele și braconierii vor ieși spre mal. Haidem la debarcader, că pîn’ alte locuri n-au cum să iasă, am avut noi grijă de asta – zice subofițerul. Tîrîș-marș sau ghemuit, ca să nu ne vadă, ș-abia-ți mai amintești și tu de-armată! Curînd, ajungem în dreptul pontonului, vorba vine ponton, de fapt cîțiva stîlpi metalici înfipți în pămîntul malului, de care să-și priponească copăile și un’ să-și scoată prada la mal. Cea dintîi cutie plutitoare, plină cam pe juma’ cu pește, s-apropie domol, cu bătăi molcome de lopeți, de docul improvizat. Trage la mal. Doi braconieri se-nhamă la papornițele pline ochi cu pește ce încă se mai zbate, viu, cu gurile căscate căutînd aerul. Cînd zdrahonii îl observă pe polițist, înlemnesc. Rămîn fără grai. Un semn cu capul e de-ajuns. Iși aliniază coșurile dincolo de buza dealului și trec la „premiere”, pe care-o face adjunctul șefului de post. Nebănuind nimic din ceea ce se-ntîmplă, lădoaiele plutitoare se-nșiruie spre mal ca mărgelele pe sfoară. Aici le așteaptă surpriza. Pacostea. Tot folosul de pește le-alunecă de sub ochi și dintre mîini, ba se pricopsesc și cu cîte-o amendă și cu sculele confiscate. Prăpăd ca la sfîrșitul lumii, nu alta! Dar așa se-ntîmplă cu cei ce poftesc la cele interzise! Tac mîlc, precum peștele din coșurile și papornițele pe care le rostogolesc din lotci și-nghit în sec. S-a dus saramura! S-a dus grătărelul! Acu’ s-ar mulțumi și cu mămăligă goală cu sos de limbă.
În scurt timp balta se curăță de braconieri. Peștele – un morman de v-o cinci sute de chile, ia calea tîrgului din apropiere. L-or mînca alții, pe bani buni. Că, vorba ceea: nu-i pentru cin’ se pregătește, ci pentru cin’ se nimerește! (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns