Mai zilele trecute mă întîlnesc cu un amic pe care nu-l mai văzusem de multișor. E de prin părțile Vîlcei, oltean cu cățeaua sub căruță, cum mai glumeam noi în zilele apuse. Repartiția guvernamentală
l-a trimis, din facultate, în Bacău împreună cu soția, colegă de facultate, cu părinții boși înainte de 1989. Amicul în cauză nu a încercat să profite de situația socrului său. A muncit temeinic, s-a specializat și a trăit la fel ca ceilalți, neîncercînd să iasă din rînd. Se mai făceau bancuri politice la un păhărel, dar Bogdan nu se antrena. Zîmbea, cînd și cînd. Era reținut în astfel de situații. Cînd îl mai urzicam cu vorba făcînd aluzie la tata-socru, spunea că nu are nici o legătură, că în familie mai zice și el cîte ceva din cercurile C.C. Omul ne spunea să nu cumva să ne toarne cineva la Secu’. Nu s-a întîmplat, sau poate cei de la „cooperativă” în cauză știau și ei znoavele în cauză și le considerau nepericuloase.
După 1989 societatea la care lucra și-a redus masiv schema, dar amicul și-a găsit loc de muncă imediat. Era bun, specialist în branșă, economist care era căutat și se mai caută.
Din una în alta l-am întrebat cum se descurcă, așteptînd să spună că la fel ca toată țara, cum mai spunem noi la „bucurie”. Insul, însă, se descurcă binișor spre bine. Este încadrat la o firmă străină din București, ridică peste o mie de parai lunar, are și alte facilități, lucrează de luni pînă joi și face naveta la Bacău. Își permite. Cînd cu trenul, cînd cu autoturismul proprietate personală.
L-am întrebat așa, în treacăt, ce părere are de intrarea în U.E. în anul 2007, pentru că noi sîntem sceptici privind primirea, fără să ne mai gîndim la data evenimentului.
Amicul a zîmbit ușor, ca atunci cînd se spuneau bancuri politice și m-a întrebat de ce punem asemenea întrebări. Omul este ferm convins că intrăm în U.E. chiar dacă nu avansăm în negocieri. Am crezut că a dat-o pe glumă cînd nu era momentul. Dar a explicat că occidentalii sînt obligați să ne primească în structura economică europeană, chiar dacă noi am începe să facem nazuri. Motivația produsă este aceea că există un interes extraordinar, politic și geostrategic, să se ajungă la gurile Dunării și Marea Neagră pentru a micșora influiența americanilor în această zonă fiindcă SUA intenționează să aibă puncte forte în coasta rusului.
I-am spus că gîndește simplist și nu probează economistul care este, dar a răspuns că tocmai problema economică va fi punctul lui Ahile la gurile Dunării amintind ceva de petrolul din fosta Uniune Sovietică.
Documentarea era solidă, dar noi, care vedem cîte ghionturi și urecheli primim de la Comisia Europeană, am ripostat că situația e gri și dacă o fi să fie, nu prea se vede cîștigul din pagubă. Prietenul mi-a tăiat-o scurt că ei vor cîștiga; cît despre noi!… Susținerea lui mi-a întărit convingerea că nu vom avea prilej de bucurie. M-a forfecat cu necesitatea deschiderii noastre spre lume, indiferent care va fi prețul integrării, spunînd că cine se va mișca repede se va descurca, restul muncă necalificată, adică gunoierii Europei, dacă nu cumva nu ne vom transforma și într-o ladă europeană de gunoaie.
Întrebîndu-l ce-i mai face familia, mi-a zis că aia mică este în clasa a IX-a, învață bine și abia așteaptă să termine liceul ca să o taie în Occident. Cum mă, de la vîrsta asta gîndește astfel? Omul chiar a rîs, zicînd zglobiu: domne’ deșteaptă-te, că ăștia din Apus nu vin să planteze trandafiri, vin în forță, ei au o singură credință – cîștigul!
Mulțam, optimistule! (Jan NEGRU)
Lasă un răspuns