Eugen ȘENDREA
În 1894, „Comuna Bacău” avea 15.000 de suflete și un venit de 400.000 de lei. Se dau în funcțiune școlile de băieți nr.1 și 2 și se lucra de zor la bulevardul „I.S.Sturza”. De la gară pînă la biserica „Sf.Împărați” existau, ici-și-colo, cîte o căsuță pierdută în grădini întinse, cu pomi și zarzavaturi. Pe străzile unde încă praful abia era domolit cu apă de omul primăriei, „bălălău”, puteai întîlni personalitățile vremii: Costache Radu, Gheorghe Manoliu, Ilie Racoviță, Leon Sachelari, Gheorghe Sturza, Gheorghe Răileanu. Aceștia se salutau grav, ridicîndu-și ceremonios pălăriile cît mai sus. Printre mulțimea pestriță de pe Strada Mare se strecura și elevul Vasiliu D.Gheorghe, absolventul cu certificatul nr.214, din 1 iulie 1894, al „claselor învățătorului primar urban”. La 25 august el este înscris la gimnaziul „Principele Ferdinand”. Era unul din cei 150 de școlari care urmau primul an la acest gimnaziu.
Vasiliu D.Gheorghe, viitorul George Bacovia, la 5 septembrie a împlinit 13 ani, la începerea anului școlar fiind repartizat în „clasa I ordinară”, fiind coleg cu doi „viitori celebri”, Grigore Tăbăcaru și Aroneanu Herșcu. Avea să aibă profesori de prestigiu: I.Chivu la româna, P.Topliceanu la latină, B.Botez la istorie, N.Corivan la matematică, iar la franceză un poet la modă – Grigore Grandea.
A început școala, dar tînarul Vasiliu n-avea chef de lecții. La latină a luat 4 și un 3 la geografie. De ce? Vasiliu Gheorghe era un visător. Chiulea. Cutreiera Bacăul dintr-o parte în alta. Se simte atras de bătrîna ctitorie a lui Ștefan și fiului său Alexandru. Pe atunci, aceasta era aproape în cîmp. Lipită de gardul dărîmat al bisercii, aproape de intrare se afla și căsuța unde locuia poetul Grigore Grandea. Biserica, așa cum e trecută în inventarul din 1894, avea „două turnuri, cărți grecești și românești, covoare, obiecte de aur, bronz, alamă, tablă”. Prin 1890 fusese reacoperită și pardosită cu scînduri. Preot era Gheorghe Atanasiu, avîndu-l cîntăreț pe George Ghineț, iar paraclisier pe Pavel Ghineț.
Și iată-l pe viitorul Bacovia ajuns în curtea bisericii. Curiozitatea îl împinge să intre și în turnul-clopotniță. O fi vrînd să vadă clopotele vechi? Nu se știe. Dar cum, toamna, înserarea se lasă repede, paraclisierul Pavel Ghineț încuie ușa de la clopotniță. Bagă cheile în buzunar și pleacă grăbit spre casă. N-avea cum să știe că înăuntru se afla elevul Vasiliu.
Iată ce povestea, despre aceasta, fiul său, Gabriel: „Eram prin clasa a VI-a sau a VII-a. Tot într-o zi de toamnă tata m-a adus la „Precista” să-mi arate clopotnița de lemn:
– Vezi, Gabriel, aici am fost închis din greșeală de un dascăl. Am stat o noapte, pînă a doua zi dimineață. Atunci, printre copaci am văzut un amurg unic, amurgul violet”.
Cinci ani mai tîrziu literatura română se îmbogățea cu frumoasa poezie „Amurg violet”:
„Amurg de toamnă violet
Doi plopi, în fund, apar în siluete
– Apostoli în odăjdii violete
Orașul tot e violet.
Amurg de toamnă violet…
Pe drum e-o lume leneșă, cochetă;
Mulțimea toată pare violetă,
Orașul tot e violet.
Amurg de toamnă violet…
Din turn, pe cîmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pîlcuri violete,
Orașul tot e violet”.
Lasă un răspuns