EDITORIAL Oameni și oameni

Eduard ADAM

Adevăratele gesturi de omenie se fac în tăcere. Vrei să întinzi cuiva o mînă, îl ajuți în vreun fel pe cel de lîngă tine, o faci pentru că așa simți. Nu te duci să trîmbițezi apoi unei lumi întregi că uite, domnule, ce suflet mare am. Un caz de-a dreptul impresionant și care m-a determinat să scriu acest editorial au descoperit colegii mei absolut întîmplător. Au dat peste un om din Moinești, astăzi pensionar, care toată viața lui a donat sînge. N-a făcut-o musai pentru bani, fiindcă, după cum știm toți, suma cu care îi recompensează statul român pe donatorii de sînge este mizeră. Abia dacă își acopereau la un moment dat transportul pînă la spital. Omul a făcut-o doar pentru că, într-o zi, cineva l-a rugat să doneze sînge ca să salveze o viață. Era tînăr pe-atunci. A înțeles că astfel poate ajuta oameni pe care nu-i va vedea probabil niciodată, dar numai gîndul că a scăpat un suflet din ghiarele morții îi va aduce o bucurie sufletească mai importantă decît averea sau faima.

Dumitru Balica a donat toată viața sînge. S-a dus de bună voie la Centrul de Transfuzii de 124 de ori fără întrerupere preț de 26 de ani. Cîți dintre noi se pot mîndri cu astfel de gesturi?! Probabil foarte puțini. În schimb, am văzut de cînd sînt ziarist numeroase VIP-uri care au dus o sacoșă de dulciuri la cîte un cămin de copii, iar în momentul în care au plecat înspre-acolo, au și pus mîna pe telefon. Blitz-uri, interviuri, încît niciodată nu știi dacă respectivii o fac pentru că așa simt, sau pentru că vor publicitate. Și iar îmi vine în minte cazul donatorului de sînge, care a făcut pînă la urmă un lucru admirabil, dezinteresat, și care, probabil, ar fi rămas toată viața un anonim, dacă jurnaliștii nu îl descopereau accidental.

O să spună mulți că sînt răutăcios, dar nu pot să nu pomenesc aici vîlva care s-a făcut cu cîțiva ani în urmă, cînd Corneliu Iacobov, cunoscutul om de afaceri băcăuan, și-a anunțat intenția de a sponsoriza Spitalul Județean cu zece miliarde de lei. Au venit atunci, la o întîlnire găzduită de Camera de Comerț, șeful de la acea vreme al spitalului, șefa Direcției de Sănătate Publică, autorități locale și însuși Iacobov. Au vuit ziarele cîteva zile la rînd. Banii au început să vină cu țîrîita și, după o vreme, spitalul nu a mai încasat nici un ban. Suma oferită a fost doar de trei miliarde, în loc de cele zece promise. A rămas în conștiința oamenilor cazul ca atare, prezentat cu atîta tam – tam. Nimeni nu știe cîți or mai fi aflat ulterior că, de fapt, generosul gest nu s-a mai și materializat decît parțial.

Cu vreo doi ani în urmă, doi soți din Bacău au aflat despre cazul unui copil bolnav de SIDA despre care scrisesem. M-au sunat, fiindcă au dorit să-i ofere acestuia bicileta copilului lor. N-ma reușit să le aflu vreodată nici măcar numele, fiindcă li s-au părut amănunte deloc importante. Patroana unui magazin a oferit, la un moment dat, o mașină de mîncare unei familii cu copii foarte buni la școală, dar extrem de săraci. Nici despre ea n-am aflat decît ce intenționează. Ea s-a dus, i-a încurajat pe oameni, apoi a plecat discret, așa cum venise. Și așa cum, cred, se fac adevăratele gesturi de oamenie.