Corneliu Cristea – inginer pensionar, Onești: Eu tot vreau să vă las, dar dumneavoastră nici că-mi dați voie! Vă mulțumesc frumos pentru bucuria, alcătuită din mai multe bucurii, pe care mi-o faceți ca gîndurile mele pentru locurile natale să apară scrise, Oneștiul neavînd presă, dar pe la mine se mai întîmplă și lucruri bune și demne de a ajunge la inimile oamenilor Iată de ce m-am cutezat să extrag din „Istoria B.O.R.” partea care are legătură cu voievodul Ștefan. Vă transmit totala libertate dacă există legătură între partea de bază și povestirea lui Alex. Vlahuță, ca spicuiri. Alăturarea pe care am făcut-o eu este interpretabilă, șansa lucrurilor vechi ține și de gradul de civilizație. Așa că vedeți ce faceți, cum faceți.
In altă ordine de idei: v.i.p.-urilor, care unele dintre ele ne-au uimit cu ce viteză, adică cu ce lăcomie au putut să se căpătuiască, eu le spuneam, pînă la dumneavoastră, „îmbuibați”. De fapt, nu-i îmbuiba nimeni, ci se auto-îmbuibau, dar așa-i vorba românească în care adjectivul e și verb – la modul impersonal participiu. Îmi amintesc că în ianuarie-februarie 1990 primul-ministru a pus umărul la desființarea legii care apăra patrimoniul național și astfel plecau din țară valorile noastre. Sub un ministru la cultură – filosof, se transporta peste Himalaia o expoziție Brâncuși în Japonia, neasigurată; în urmă cu foarte mulți ani, la culturalizarea noastră participa și aparatul de radio, care ne transmitea pagini de mare popularitate din opere și operete, dicționarul de muzică al lui Iosif Sava și Luminița Vartolomei (1979) explicîndu-ne că „aria” fiind „secțiuni lirice rezervate solistului vocal acompaniat de orchestră”. Ei bine, cînd mari oameni politici nu au zîmbit (Fr. Mitterand, H. Kohl ș.a.), cînd doamna Thatcher era supranumită „de fier”, cînd Schroeder și Putin nu zîmbesc, nouă ni se servește din plin zîmbetul. A fost invitat la „Realitatea tv” d-l Gabriel Liiceanu și a concluzionat că după 14 ani clasa politică l-a dezamgit. Nu e singurul care gîndește astfel. Eu cred că nu mai avem motive să zîmbim. Iar dacă, prin absurd, ar fi un motiv de a zîmbi, el nu poate fi decît generat de felul în care pensionarii, muncitorii unui timp cu ritmuri draconice și uzură asemenea, se descurcă:
– printr-un timp cu prețuri razna;
– medicamente costisitoare;
– la cheltuieli planificate se adaugă și neplanificate, dar trebuie cuprinse (daruri la nepoți, o înmormîntare la cineva în vreo localitate mai îndepărtată, o curățenie generală, și iată cum din două pensii rămîne una singură).
Niște parlamentari „ne-au uimit” că timp de cîteva zile au trăit cu o sumă de bani foarte modestă. Ține de penibil asemenea experiment, căci cheltuielile lor trebuiau să conțină încă multe alte componente, la care nu le convenea să se gîndească, așa că nu ne-au putut amăgi.
Dar, ni se zîmbește. Conjunctural. Dacă zîmbetul ar avea gust, el nu ar putea fi decît amar.
Iertați-mă, dar mai zîmbim și noi. Vă doresc tuturor, celor de la Ziarul de Bacău, toate cele bune.
Redacția: Vă mulțumim de urare, domnule Cristea. Ne face bine. Citindu-vă, ne-ați făcut să zîmbim. Și iar e bine. În contrapartidă, vă spunem că textele pe care ni le-ați trimes își revendică cu insistență dreptul la publicare. Și-l vor obține foarte curînd. Drept pentru care vă sfătuim: ascuțiți-vă condeiul pentru articolele ce va să vină. Exercițiul – să v-o mai spunem? – nu trebuie pierdut. Este condiția reușitei.
A fost, continuă să fie!…
Nic Vrămescu – Bacău: Vă trimit un text pentru pagina literară. Dacă încercarea mea și memoria celui ce a fost Marin Preda își află spațiu. Cu mulțumiri.
Redacția: Notabile gîndul și gestul dumneavoastră de a readuce în conștiința publicului larg cititor memoria marelui scriitor care a fost și a rămas Marin Preda, la comemorarea a 19 ani de la trecerea sa în eternitate. Din păcate, nu avem o pagină consacrată literaturii, ziarul nostru fiind o publicație de informație și eveniment. Vom reproduce, totuși, un fragment din încercarea dumneavoastră literară consacrată ilustrului romancier: „…dacă natura mi-ar încerca acum tristețea cu ploi monotone și fără sfîrșit, i-aș spune: – Zadarnic, sufletul minții mele este de mult însăși tristețea cea fără de tulburare… e adevărat, uneori mă doare murirea cîte unei părți din el, căci oare ce era opera acestei ființe trecută în neființă, Marele Prozator? E adevărat, uneori aș urla Universului durerea muririi dar oare omul moare de tot? Poți spune, acum, cînd îți înfingi unghiile în carne și-ți înăbuși urletul, poți spune: Marele Prozator nu mai e? Poți spune, tocmai acum cînd întrebările și adevărurile operei sale îți rătăcesc mințile spre luminarea cea mare, cea bună, cea umană, poți spune: – Marele Prozator nu mai este!?” (Rubrică redactată de Florin DUNĂREANU)
Lasă un răspuns