FĂRĂ PREJUDECĂȚI Un rău necesar

Doi tineri ziariști de televiziune și-au pierdut viața în împrejurări dramatice, în timp ce filmau și se documentau în legătură cu un accident rutier (aparent unul banal), ce avea să se transforme într-un dezastru. Ce-i adusese la locul faptei? Nimic altceva decît datoria de jurnaliști; aceea de a fi acolo unde „se întîmplă ceva” pentru a ni-l putea spune și arăta nouă, tuturor, consumatorilor de știri și de evenimente, spre a fi la curent cu ce se întîmplă mai aproape ori mai departe de noi. Aceasta le-a fost motivația. Suficientă pentru a le explica prezența. Clipa fatidică nu i-a transformat în eroi, ci în victime. Puteau fi alții. Soarta i-a ales, de data aceasta, pe ei. Nu vor fi ultimii (cu siguranță și din nefericire), dar nici primii n-au fost. Intr-o profesie ale cărei riscuri sînt necunoscute marelui public, ori pur și simplu sînt ignorate sau minimalizate, sacrificiul este privit cu detașare mai ales de către cei ce-și construiesc imaginea și beneficiază de ea tocmai prin condeiul, microfonul sau camera video – aceste arme pașnice ale ziaristului. I-am numit pe politicieni și întreaga armată de demnitari de toate soiurile, rangurile și năravurile care știu doar să pretindă, să acuze, să pună piedici și să sancționeze.

În pofida clamatei libertăți de conștiință și de exprimare, consfințită prin însăși Constituția țării, presa și slujitorii ei sînt acceptați și receptați ca pe un rău de care nu te poți dispensa. Ca pe un serv ce trebuie să gîndească și să se exprime în termenii stăpînului atotputernic. De aici și tratamentul de care se bucură (e-un termen eufemistic, se-nțelege) din partea acestora. Piedici și restricții de tot felul. La sursele de informare. La mijloacele tehnice și materiale. La difuzare. La recunoașterea dificultăților specifice și a dreptului de a fi plătit decent. Cu excepția, se-nțelege, a „capilor” din media. Toți pretind să li se servească la pat actualitatea, dar foarte puțini sînt cei ce sprijină demersurile jurnalistului, de parcă presa – în întregul ei, ar trebui să fie un fel de pom fructifer din care să pice perele mălăețe ca efect al legii lui Newton și nicidecum al efortului și riscului de fiecare clipă și nu de puține ori al riscului acceptat.

Punctele fierbinți ale lumii, cu victimele lor, sînt tot atîtea dovezi. Ce ar mai trebui să se întîmple pe la noi după drama de la Mihăilești, și nu numai, pentru a se înțelege că presa se încadrează la unul dintre cele mai înalte grade de dificultate? I se cere tot și primește mai nimic! Cine nu știe, poate s-o afle acum: în timp ce scriu despre munca la negru și o combat, nu puțini dintre ziariștii tineri sînt nevoiți să accepte statutul de „colaborator”, mai ales cei din audio-vizual, lucrînd cu „armele și muniția” lor: reportofoane, telefoane mobile, microfoane, video-camere și aututorisme. Nu de puține ori banii pe care-i primesc pentru un reportaj nu le acoperă cheltuielile, nicidecum eforturile. După stagii de luni sau de ani de zile sînt îndepărtați din varii motive și se apelează la alt „material” tînăr, în căutare de imagine și consacrare. Nu sînt asigurați din nici o parte pentru eventualitatea pericolelor la care se expun și consecințelor pe care le-ar suporta. Apoi conflictele provocate în care sînt atrași, condamnările, amenzile penale, antipatiile și răzbunările din partea unor potentați, mafioți sau grupuri de interese. Iată condiția ziaristului român. Omul blamat, dar de care nu te poți dispensa. Acceptat ca pe un rău necesar. Neprotejat de nimeni; nici măcar de lege, dar lovit de mulți. A fost nevoie, iată, de un Mihăilești pentru ca atenția să se îndrepte cumva și către el. Ce va fi după ce ecourile tragediei se vor pierde? Mai mult ca sigur – uitarea. Aproape sigur: aceeași crasă indiferență. Doar ne naștem pentru a muri. Iar ziaristul nu face excepție. Întărește regula! (Mihai BUZNEA)