De pe acoperișul din șindrilă al școlii din Buciumi zăpada începe să se topească sub soarele de primăvară. E martie 1921. Învățătorul Constantinescu, cu scurtucul între umeri, citește rar, cu voce blajină, elevilor despre „Țară și neam”: „Franțuzul, cînd pomenește de țara lui i se umplu ochii de lacrimi; cînd zărește steagul lui, se pune în genunchi ca în fața unei icoane. Și noi cel dintîi gînd ce trebue să-l avem, înaintea oricăruia, este acela îndreptat către țara noastră, slăvita Românie. De ea este legat traiul copiilor noștri, mormintele străbunilor noștri, tot de ea se ține și cinstea vieții noastre”. Zicînd acestea, își ridică pentru o clipă ochelarii, ștergîndu-și lacrimile:
– Domnu’ învățător! Eu am să mă fac soldat și am să-mi apăr țara!, zise cu tărie un țînc îmbrăcat într-un cojocel înflorat.
– Bine, Ionică Fătu. Să-ți aperi țara e datoria cea mai de preț a oricărui român!
Și Ioan Fătu s-a ținut de cuvînt. A urmat Școala militară de infanterie, absolvind-o la 1 iulie 1935. Este avansat sublocotenent și numit comandant de pluton la Regimentul 16 dorobanți. Urmează Școala Specială de aplicație din Sibiu între anii 1936-1937, iar la 25 octombrie 1939 este avansat locotenent. Ziua de 23 august 1944 îl surprinde în funcția de comandant al Companiei 6 din Școala de subofițeri Radna, avînd de data aceasta gradul de căpitan. Evenimentele se derulau cu repeziciune.
În noaptea de 23 spre 24 august, în fața careului alcătuit din elevii școlii declară răspicat:
– Cred că a sosit clipa ca aceste granițe mincinoase, impuse de un dictat odios, să dispară!
La 13 septembrie forțele horthyste, superioare numeric, atacă teritoriul românesc, ocupînd Ardealul. Compania a 6-a, comandată de Ioan Fătu, se aruncă în lupte grele. Ocupă, printr-o acțiune eroică, șanțul antitanc de la vest de Păuliș, apoi în ziua următoare respinge atacurile Diviziei blindate maghiare „Budapesta”, provocîndu-i acesteia mari pierderi. 15 septembrie se anunță o zi deosebită. Țăcănitul mitralierelor și bubuitul tunurilor acoperă întreaga vale a Mureșului. Inamicul încearcă o străpungere în această zonă. Deodată, în fața lui, apar cinci soldați horthyști. Nu are timp nici să-și scoată pistolul. Apucă o pușcă cu baionetă și se repede între ei. Pare un erou din povești. Rînd pe rînd toți cei cinci inamici cad sub loviturile căpitanului Fătu. Elevii militari, văzîndu-l, parcă capătă aripi. Se reped asupra dușmanului cu toată forța, lovind ca soldații legendari ai Regimentului 32 Mircea, doar cu paturile armelor. Contraatacul e nimicitor. Dar, în toiul luptelor o grenadă explodează lîngă Ioan Fătu, rănindu-l grav. Apucă să strige înainte ca moartea să pună stăpînire pe trupul său: Înainte, băieții mei!
Moartea căpitanului nu i-a descurajat pe elevii Companiei a 6-a. Dimpotrivă, simțiră nevoia să-și răzbune eroul. Atacară cu o furie oarbă, neținînd seama de nimic, inamicul retrăgîndu-se în debandadă după ce suferise pierderi uriașe. După luptă, în sectorul companiei a 6-a s-au găsit 364 de morți inamici, 13 tancuri distruse și s-au capturat 58 de prizonieri. Cînd soarele se pregătea să apună, acolo, în pămîntul acela stropit cu atîta sînge, Compania a 6-a îl îngropa pe căpitanul lor drag, Ioan Fătu. O ceremonie simplă, așa cum o fac bărbații adevărați.
Post-mortem, căpitanului Ioan Fătu, din Buciumii-Bacăului, i s-a acordat ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III-a cu spade. (Eugen ȘENDREA)
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.