Motto: Trăim într-o societate dezarticulată, vulnerabilă în fața tentativelor mafiote și a discursurilor demagogice
Veșnic-zîmbărețul domn’ președinte afirma, deunăzi, pe unul dintre canalele posturilor centrale de televiziune, că „…ne aflăm, într-adevăr, într-o situație foarte grea, dificilă, după prăbușirea unui sistem”. A unui sistem închis, înconjurat de ziduri groase, cu porțile mai mult zăvorîte, dar nu pentru a se apăra de cotropitori, ci, paradoxal, pentru a-i împiedica pe supuși să evadeze spre a-i feri de ispita unei lumi libere, fără zone interzise.
Într-o țară cu o economie care încă simte povara centralismului socialist și care privește doar cu un ochi la perspectiva funcționalității pieței în condiții concurențiale și de maximă libertate a mișcării, cînd nivelul cererii locurilor de muncă îl depășește cu mult pe cel al ofertei, migrația românilor în căutarea unor locuri de muncă în afara granițelor este în continuă creștere. Domnul președinte mai spunea că acesta este, desigur, un lucru bun, pozitiv pentru țară, din două puncte de vedere: rotunjește semnificativ p.i.b.-ul (circa 2 miliarde de dolari sînt cîștigurile realizate în străinătate de către lucrătorii români, dacă nu cumva mare parte din acești bani finanțează importurile necontrolate de produse și servicii de lux sau ascund, probabil, aranjamente de transfer al unor active către clienții politici) și le consolidează lucrătorilor români din străinătate conceptul de capitalism autentic. A multiplelor alternative pe care le oferă o economie de piață funcțională, a disciplinei în muncă, a perspectivelor aplicării și la noi a unui management performant, bazat pe un sistem informațional și o tehnologie de ultimă oră. Aceasta înseamnă un suflu nou, adus din afară, o revigorare pentru modul de lucru al celor rămași acasă și prinși în inerția vechiului sistem.
Domnul președinte uită, însă, că în România trebuie urmat nu numai modelul disciplinei și eficienței în muncă, ci și cel occidental, al respectării drepturilor omului, al promovării unor relații de muncă echitabile, al asigurării din poartea guvernanților a unor condiții de trai decente. Toate acestea înseamnă că în primul rînd guvernul trebuie să servească poporul, nu invers. Oamenii din orice țară dau guvernelor puterea, cu scopul explicit de a le asigura drepturile; cu alte cuvinte, demnitatea sau drepturile statului nu trebuie să primeze în fața drepturilor cetrățenilor, iar guvernele servesc cu consimțămîntul poporului – aceasta însemnînd că orice guvern care ignoră voința poporului este sortit pieirii.
Și totul este posibil dacă un sistem funcționează bine, ceea ce presupune responsabilitatea conducerii asupra factorilor interni ai organizațiilor, responsabilitate ce se împarte între angajați și manageri, și în special asupra climatului de muncă, asupra relațiilor de muncă favorabile creșterii productivității, creativității și motivării. Un climat al muncii care, din păcate, este întreținut de un management incapabil de performanță, de o eternă căutare a vinovaților, de aceeași flecăreală la adresa incapacității altora, de tot felul de teoretizări meșteșugite, de priceperea de a vedea bîrna din ochii celuilalt, de lipsa unor atitudini constructive, de mistuirea provocată de invidii toxice, de proastele salarii, de sinistre minți ale unei epoci defuncte.
Foarte mulți „manageri”, adepți sau mai bine-zis moștenitori ai vechilor mentalități s-au instalat confortabil în dictatura lor, inerți și refractari oricărui spirit de înnoire, fără a-i lăsa pe alții să lucreze fiindcă orice succes, al oricui – deși poate fi și și insuccesul firmei – li se pare o știrbire adusă autorității lor. Și atunci apare ca o necesitate primordială asigurarea de către manageri a existenței unui sistem corespunzător de comunicare care să-i permită să înțeleagă subordonații, dar și să se facă înțeles de către aceștia. Deosebit de bogată în semnificații este problema participării subordonaților și a relațiilor interpersonale care se stabilesc în acest scop. Exercitarea în firmele românești a unui management de tip participativ este influențată direct de calitățile, aptitudinile, cunoștințele și stilul managerial practicat, de modul de constituire al colectivității de lucru și gradul de maturitate al subalternilor, de sistemul motivațional practicat și controlul exercitat asupra acestora. Unui manager adevărat nu îi poate fi indiferent ceea ce cred salariații despre el, dacă îi acordă încredere și recunoaștere, sau dacă deciziile luate sînt puse în practică. Cert este că toate acestea ridică acuta problemă a cunoașterii și autocunoașterii, a armonizării unor interese care pot fi, deseori, total opuse. Autocunoașterea este esențială pentru a putea fi evaluate propriile competențe în vederea realizării obiectivelor pe termen scurt și lung, în timp ce cunoașterea celorlalți oferă alternative de înțelegere a comportamentului și motivațiilor care susțin sau împiedică
obținerea de performanțe.
Se naște, astfel, un adevărat parteneriat din punct de vedere al relațiilor de muncă, al cărui dezechilibru duce inevitabil la o deteriorare a climatului de muncă. Și în același timp toți conducătorii de societăți, managerii firmelor trebuie să realizeze și să țină cont (ca și cei din Occident), că drepturile angajaților sînt indispensabile unei vieți decente a salariaților, constituind pe bună dreptate un standard al relațiilor de muncă din cadrul oricărei organizații și un excelent etalon pentru raporturile dintre manager și subordonați, iar realitatea demonstrează că problema drepturilor se bucură de mare popularitate în toate organizațiile din lume.
Din păcate pentru noi, în România noul Cod al Muncii cuprinde unele asimetrii păgubitoare atît pentrru angajator, cît și pentru angajat, ceea ce în fapt poate avea efecte negative asupra relansării economiei, asupra inițiativei private sau chiar asupra individului pentru care, de cele mai multe ori, Codul Muncii rămîne doar o plăcută lectură, o carte de bibliotecă.
Cel mai bun lucru în oricare societate, organizație, firmă este cultivarea unor relații bune între manager și subordonați, care nu trebuie să constituie un scop în sine, ci un mijloc pentru a realiza o muncă performantă. Probabil că doar așa ne vom putea apropia de cerințele care fac parte din strategia de adoptare a acquis-ului comunirar european. Totul face parte dintr-o democrație care, la noi, nu este altceva decît o muncă în desfășurare. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns