• copil de «origine proastă», Aurel Ioan i-a înfruntat pe comuniști încă de la 16 ani • pedeapsa pentru îndrăzneala sa au fost mai mulți ani de temniță grea • bărbatul și-a cunoscut viitoarea soție pe culoarele Siguranței din Iași
La mulți ani după prăbușirea sistemului comunist, încă mai există printre noi oameni care nu vor uita prea ușor acele timpuri. Sînt cei pentru care comunismul a însemnat răsturnarea tragică a lumii firești și răul care le-a furat tinerețile și dreptul la fericire. Sînt cei care au plătit integritatea lor morală în temnițele înfricoșătoare «dedicate» deținuților politici din anii ’50.
Aurel Ioan, din municipiul Moinești, avea, în 1948, doar 16 ani. Deși adolescent, viața-i deschisese deja ochii asupra «cutremurului» politic care se abătuse asupra țării și care-i ucisese, cu un an înainte, părintele. „Pe tata, avocat de profesie, l-au omorît comuniștii în ’47, deoarece nu le-mpărtășea ideile”, și-a început el povestea. Nu era obedient și-i disprețuia pe oamenii ajunși la putere cu ajutorul Uniunii Sovietice. Nu bănuia însă cît avea să-l coste, în lumea care luase locul vechilor orînduieli, integritatea și credința strămoșească.
„Liceean fiind, undeva prin Iași, am avut, în anul acela fatidic, o experiență care mi-a schimbat definitiv viața. La o oră de dirigenție, ne-am trezit, în locul profesorului, cu un omuleț ciudat și foarte agresiv. Venise să ne înscrie în UTC, dar, în loc să fie amabil, după cum eram obișnuiți în liceul acela, se purta dușmănos cu noi și înjura tare urît lucrurile bisericești. Ne-a pus fiecăruia adeziunile în față și ne-a cerut să semnăm fără să mai citim. Din toată clasa, doar eu am refuzat”, a continuat Aurel Ioan. Băiatul avea toate motivele să fie suspicios: pe acest om, îmbrăcat la costum englezesc dar cu șapca proletară îndesată pe cap, îl știa de ceva timp din piața orașului, unde-l văzuse, zdrențăros și vai de el, cum vindea mere murate. „L-am întrebat de ce înjură de lucrurile noastre sfinte, că noi nu înjurasem de «lucrurile lor sfinte». Atunci s-a descheiat la haină ca să-mi arate revolverul pe care-l purta la brîu. Nu-mi era însă frică, învățasem karate de la un unchi subofițer și mai dezarmasem un diavol dintr-ăștia pe cînd voia să violeze o copilă în parcul din Moinești. În timpul ăsta, un coleg a prins curaj și a rupt pe nesimțite toate adeziunile adunate pe catedră. Omulețul și-a abandonat sarcina și a plecat urlînd «bandiților» și «fasciștilor»”, și-a amintit bătrînul.
Cîteva vorbe l-au costat ani grei de temniță
Curajul tînărului nesupus n-avea însă să rămînă fără ecou. La începutul verii, exact după încheierea anului școlar, pentru a nu stîrni scandal, Aurel Ioan a fost «săltat» de agenții comuniști. Acuzația? «Complot împotriva regimului» Începea calvarul pentru omul care spusese «nu». Aveau să înceapă bătăile, temnița, munca pînă la epuizare și anchetele demente. „Imaginați-vă că pe aceea care mi-a devenit soție cu ani mai tîrziu am cunoscut-o acolo, în beciurile Siguranței. Era studentă și vorbise «prea mult». Pe mine m-au dus pentru «anchetă» la o închisoare din Suceava, unde-am avut surpriza să-i văd închiși alături de mine chiar pe agenții care mă arestaseră. Ancheta propriu-zisă era, de fapt, obligația de a semna o declarație cu infracțiuni pe care nu le comisesem. Am refuzat, și atunci m-au bătut pînă am semnat ce scriseseră ei. Asta era însă după cîteva luni de chinuri. Eram așa de slăbit, că au trebuit să-mi lege pixul de mînă ca să pot semna”, ne-a mai spus fostul deținut politic.
Au urmat ani negri pentru bietul om: de la Suceava, unde a stat mai mult de un an, a fost transportat pentru «reeducare» la Tîrgușor, lîngă Ploiești. După încă un an, l-au trimis la Canal, unde i-a întîlnit, printre cei închiși, pe foștii săi anchetatori de la Suceava. A ajuns apoi într-o colonie de exterminare. Supraviețuitor ca prin minune al acestui coșmar, Aurel Ioan și-a încheiat sinistrul periplu la Miliția din Iași, de unde a fost și eliberat, la începutul lui 1953.
Nimeni nu-ți poate reda tinerețea furată
La ieșirea din închisoare, Aurel Ioan era o ființă dărîmată. Nu-și pierduse însă pe drum și sufletul, în jurul căruia a început să reconstruiască. „Am rămas un timp în Iași, cu statutul de deportat, și mi-am continuat, cum am putut, studiile. Apoi m-am întors la Moinești, orașul meu natal. Pe nevastă-mea am reîntîlnit-o pe un șantier, unde lucram amîndoi chimiști. Copii n-am făcut. Trăiam mereu cu frica de a nu i se face avort la Securitate. Mai mulți cunoscuți au pățit asta. Era în vogă dictonul «bandiții să nu facă pui»”, și-a mai amintit bătrînul.
Aurel Ioan are astăzi 73 de ani. Pensionar și văduv, trăiește singur într-un apartament plin de cărți, tablouri vechi și vestigii dacice adunate datorită pasiunii sale pentru arheologie. Ar sta ceasuri întregi să ne povestească despre bunicul său care, director de școală, a condus la Rădăuți răscoala de la 1907, ori despre șantierele arheologice, de care este fascinat. Privește totuși cu un fel de teamă în jur, de parcă stafiile torționarilor săi ar bîntui încăperea. Eu, în schimb, privesc cu admirație viața care pîlpîie încă veselă în ochii unui om care-a trecut prin infern. (Alin LEANCĂ)
Lasă un răspuns