În vizită în județul Bacău, președintele României, domnul Ion Iliescu, a amenințat cu naționalizarea pădurilor. Faptul a declanșat o serie de reacții așteptate. Cei din opoziție – inclusiv persoane în județul nostru – au atacat dur „amenințările” adresate de președinte. Cei de la putere au reacționat pozitiv. În rîndul cetățenilor din județ și din țară, reacțiile au fost tot diferite. Unii au afirmat, pe drept cuvînt, că, o dată retrocedate, pădurile proprietarilor nu trebuiesc luate de către stat. Alții, s-au abținut… Cei aflați pe baricada respectului proprietății au mers mai departe și au spus, sus și tare, că proprietarii au dreptul să facă ce vor ei cu pădurea: vor s-o taie, s-o taie; vor s-o păstreze, s-o păstreze! Cert e că, în fața dezastrelor naturale la rădăcina cărora se află apele dezlănțuite, în nici un caz nu te poți asocia ideii de a tăia pădurile după bunul plac al proprietarilor. Ceea ce s-a întîmplat la noi – nu numai în această vară, ci și în anii trecuți, nu prea îndepărtați – se datorează, într-o măsură aproape hotărîtoare, defrișărilor masive de pădure. S-a afirmat că, între cele două războaie mondiale, teritoriul țării noastre era ocupat, în procent de 70 de lată, de păduri. La ora actuală, din cîte se știe, doar vreo 26 la sută din teritoriu mai este populat cu păduri. Imediat după al doilea Război, asupra pădurilor noastre s-a declanșat nebunia. Cei de-o seamă cu mine își amintesc de „sovromuri”, de renumitele „sovromlemn” – ocupanții din anii ’50 defrișînd, fără milă, irațional, pădurile României. După desființarea savromurilor, au urmat ani cînd pădurile și-au reintrat în drepturi. Au fost ani cînd s-au elaborat programe de împăduriri, cînd s-au introdus legi și reguli stricte de tăiere în conformitate cu politica valorificării superioare a materialului lemnos. S-au construit, în acest sens, mari întreprinderi de industrializare a lemnului, în județul nostru alocîndu-se importante investiții pentru ridicare și, pe parcursul anilor, pentru modernizarea combinatelor de la Bacău și Comănești. Exportul de mobilă și de alte produse din lemn era înfloritor, piața cea mai mare fiind fosta Uniune Sovietică, dar exporturi importante se făceau și în țări precum Germania sau Statele Unite… După Revoluția din decembrie 1989, odată cu promulgarea Legii agrare din 1991, a început retrocedarea pădurilor către foștii proprietari, proces care se desfășoară și în prezent. Din nefericire, o dată cu această operă – normală, dreaptă, în esența ei – a început și jaful pădurilor. În presa locală am publicat, pe la mijlocul anilor ’90, multe reportaje și anchete sub genericul „Jaful pădurilor”. Am văzut cu ochii mei cum, peste noapte, dispăreau hectare întregi sub securea foștilor proprietari sau, mai rău, a hoților de lemn. Pe Valea Muntelui – zona cea mai împădurită a județului -, dar și în alte părți – mi-amintesc, acum, de Stănișești sau Helegiu – au fost rase păduri întregi. Abandonul politicii de valorificare superioară a masei lemnoase a însemnat întoarcere la primitivismul tăierii și vînzării – la intern sau export – a arborilor de „pe picior” sau a scîndurilor produse de sutele de circulare din gospodăriile localnicilor care, în această vară, au suferit de pe urma inundațiilor. Cert e că actele de vandalism asupra pădurii s-au răzbunat… Eu nu iau de bune amenințările președintelui țării. Dincolo de cuvintele sale, cred că trebuie sesizate reproșurile, dure de această dată, la adresa tuturor celor care au uitat, sau se fac a uita, că pădurea este, înainte de toate, un bun național, e plămînul natural al țării prin care trebuie să respirăm cu toții. Cum mai notam undeva, vandalismul acesta cert, condamnabil, trebuie analizat cu atenție. Sigur, sînt inși fără scrupule – așa cum pot fi întîlniți nu numai „vizavi de pădure” – care, prin tăieri abuzive, deșănțate, s-au îmbogățit sfidînd legile țării, dar și bunul simț. Apoi, să nu uităm că aici, pe Valea Muntelui, au venit mulți străini, inși de prin alte țări, care, pentru un pumn de dolari, au trimis, prin Orientul Apropiat sau aiurea, mii și mii de metri cubi de bușteni ori de cherestea… Dar lucrul cel mai grav e că, prin lichidarea sutelor și sutelor de locuri de muncă din zonă, oamenii, neavînd, pur și simplu, din ce trăi, s-au transformat în hoți de lemne. A dispărut o „clasă” – muncitorii combinatelor și fabricilor de cherestea, cei care lucrau prin minele de la Leorda sau Vermești etc – și a apărut „clasa” infractorilor cu „obiect de muncă” – pădurea. La această tristă stare se adaugă faptul că legile aferente sectorului silvic au fost încălcate, cei prinși cu lemnul furat fiind mult sub numărul infractorilor… S-a tăiat și nu s-a mai pus în loc. Încă de la începutul secolului trecut s-a născut tradiția – populară – a plantărilor de arbori. Nu știu dacă la Ocolul Silvic Livezi mai există fotografiile acelea – pe care le-am admirat nu o dată – din vremurile cînd bunicii noștri plantau arbori în păduri. Tradiția a fost și ea spulberată odată cu retrocedarea pădurilor… Doar salariații Silviculturii plantează și, poate, salariații unor primării… N-o să mai vezi copii sau tineri sau chiar maturi entuziasmați de ideea plantărilor de puieți și, peste ani, mîndrindu-se cu pădurile înființate de ei. Asta, în timp ce o bătălie absurdă s-a declanșat și continuă împotriva Pădurii!
… Eu sînt convins că nimeni, niciodată n-o să naționalizeze pădurile proprietarilor. Nu e cu putință. Ceea ce e cu putință e ca prin școli să se facă educație, iar prin sate oamenii să înțeleagă primejdiile uriașe ale defrișărilor masive – dacă n-au înțeles încă! -, necesitatea plantărilor, a respectării legilor care reglementează tăierile de arbori…! Și, mai mult ca sigur, rezultatele ne vor bucura pe toți… (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns