• Cotropirea Bucovinei, rezultat al minciunii, corupției și crimei
În urmă cu 230 de ani, a fost ruptă din trupul „Țării de Sus” al Moldovei acea parte a pămîntului românesc, cotropitorii schimbîndu-i numele, în speranța uitării faptelor criminale săvîrșite împotriva neamului românesc și a drepturilor sale istorice. Faptul s-a petrecut în urma celui de-al II-lea război ruso-otoman, de care diplomația austriacă, condusă de cancelarul imperial Kaunitz, cel care a urmărit și a realizat în bună parte dezideratul împărătesei, Mariei Tereza: „să-i facem pe români să se lupte între ei”, a profitat în cel mai înalt grad de slăbiciunile „corpului bolnav” al statului condus de sultanii de la Constantinopol.
Dacă în timpul războiului, desfășurat între anii 1736-1739, numai Moldova a avut posibilitatea să cunoască efectele groaznice ale ocupației militare rusești, conduse și organizate de generalul Munnich, între anii 1768-1774, atunci cînd Ecaterina a II-a, țarina Rusiei, (1762-1796) a gîndit și a vrut să pună în practică planurile elaborate de Petru cel Mare, privind cotropirea Moldovei și a Țării Românești, a Bulgariei și a Serbiei, precum și a Constantinopolului, a zonelor adiacente acestora, unde intenționa să-l instaleze ca împărat pe nepotul ei, Constantin. Jefuirea armatelor s-a extins asupra teritoriul românesc extracarpatic. Asemenea eveniment a fost pregătit prin trimiterea în spațiul românesc a unor preoți ortodocși și negustori spioni, așa cum procedează statul maghiar al zilelor noastre, în vederea căutării, găsirii și coruperii unor „aderenți” la cauza trădării naționale. Exemplul clasic al perioadei respective a fost maiorul Carazin, care, prefăcîndu-se bolnav, s-a retras la mănăstirea Argeș, în anul 1768, iar internarea și tratarea pretinsei boli i-a oferit prilejul de a dobîndi bunăvoința egumenului Damaschin, care, odată cîștigat și corupt, a început să acționeze pentru slujirea cauzei imperiale. Contemporanii noștri maghiari își caută și dobîndesc colaborarea unor preoți catolici, care angajează credincioși de acest rit pentru cauza maghiarizării românilor catolici din Moldova. Procedeul este vechi și a dus la crearea pretinsei minorități ceangăești, rezultat al propagandei austro-maghiare, puse în practică de unii slujitori și demnitari catolici transilvăneni, poloni și austrieci, sub îndemnul generalului Berca, episcopului Batthyany, Iezierski.
În anul 1768, asemenea oameni au fost: Pîrvu și Matei Cantacuzino, ca și delegații moldoveni, care s-au prezentat la prințul Galitzin, comandantul corpului de armată rus, pregătit să treacă Nistrul, frontiera națională a românilor, să ocupe teritoriul național al Moldovei și Țării Românești.
Concomitent, diplomația austro-prusaco-rusă pregătea cu înfrigurare și în grabă împărțirea Poloniei.
Desfășurarea evenimentelor, bine calculate și intenționat provocate, a determinat Poarta să elaboreze „manifestul” prin care sultanul a evidențiat infracțiunile comise de Curtea Imperială a Rusiei împotriva tratatelor existente între cele două imperii și să declare război Rusiei. Poarta a trimis oștirile la Hotin și Tighina, iar tătarii au efectuat jafuri cumplite asupra teritoriilor rusești. Victoriile otomane n-au fost exploatate în acțiunile lor peste Nistru. De acest fapt au profitat imediat armatele ruse, care au declanșat marea lor ofensivă peste Nistru, Prut, Dunăre. Rumeanțev a comandat înaintarea vertiginoasă, iar baronul Elmpt conducea operațiunile de asigurare a stăpînirii permanente rusești asupra teritoriilor ocupate prin violență. Mitropolitul, episcopii, protopopii, preoții și toată populația au fost obligați să depună jurămîntul de credință față de țarină, pretins eliberatoare.
Diplomația austriacă, îngrijorată de pierderea în perspectivă a oricărei șanse de stăpînire asupra aceluiași spațiu și popor al românilor, a recurs la înșelarea otomanilor prin oferta de mediere a păcii, dar cu condiția suportării de către Poartă a cheltuielilor de rigoare.
Diplomații Austriei au încheiat, la 6 iulie 1771, un tratat secret cu Poarta, prin care s-au angajat să acționeze, să convingă pe ruși asupra necesității de a părăsi Țara Românească și Moldova. Condițiile au creat posibilitatea ca internunțiul austriac la Poartă, Thugut, să încaseze sub formă de cadou cinci mii de țechini din aurul cel mai nou, 45 de pungi cu monede albe și 250 de piaștri, în vederea inițierii păcii, conform prevederilor tratatului secret. Kaunitz a realizat profituri financiare uriașe, dar acestea nu satisfăceau lăcomia austriacă.
După eșuarea încheierii păcii la: Focșani, București, Giurgiu, rușii au desfășurat altă ofensivă către Balcani și au pus în pericol Constantinopolul. Pretențiile austriece au crescut, iar generalii ruși, corupți și lacomi, au dat satisfacții diplomaților austrieci. Contele P.A.Rumeanțev a promis restituirea către Poartă a Moldovei și Țării Românești. Tratatul de la Kuciuc Kainargi, încheiat la 10 iulie 1774, a consfințit interesele expansioniste austriece. Rumeanțev a grăbit retragerea armatei ruse din „Țara de Sus” a Moldovei, iar austriecii au recompensat gestul cu cadouri substanțiale. În locul rușilor au intrat imediat austriecii, care au întins cordonul împotriva ciumei pînă aproape de Roman și Botoșani. Inducînd în eroare pe otomani, sub pretextul unei dependențe a Moldovei de Nord față de Pocuția, ocupată de austrieci, a fost încheiată o convenție austro-otomană, prin care a fost consfințită anexarea la Austria „pentru totdeauna” a suprafeței de 10.000 km pătrați, populate de mai mult de 76.000 de români, așezați în 233 de orașe și sate întemeiate, dezvoltate prin munca lor seculară, aduse la un stadiu de înfloriri economice, sociale, culturale.
Protestele populației din toată Moldova au fost zadarnice, iar acțiunile energice ale voievodului Grigore Chica i-au adus omorîrea mișelească. Prin înșelătorie, corupție și crimă a fost înfăptuit raptul teritorial din 1774, dobîndit prin sacrificiile românilor, dar o conducere nenorocită a României a recunoscut Ucrainei dreptul de a stăpîni acest teritoriu românesc. (Prof. dr. Dumitru ZAHARIA)
Lasă un răspuns