Din învățăturile Sfinților Părinți: „Așadar, dacă dorim să ne mîntuim cu adevărat, trebuie să iubim adevărul cu toată silința, și cu toată puterea noastră, păzindu-ne de minciună, ca să nu ne despărțim de adevăr și de viață. Minciuna este de trei feluri: unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvîntul, iar altul minte cu toată viața lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are bănuială. Unul ca acesta văzînd pe cineva vorbind cu vreun frate, bănuiește și zice: despre mine vorbește acela. Iar de va vedea că a contenit a vorbi, iar bănuiește că din pricina lui a tăcut. De-i va zice cineva vreun cuvînt, bănuiește că a spus așa pentru a-l întrista. În scurt, are bănuială în permanență asupra vecinului, zicînd că pentru mine a făcut aceasta, pentru mine a zis aceea, și pentru aceasta a făcut aceea. Acesta este cel ce minte cu cugetul. Fiindcă nici un adevăr nu gîndește, ci la toate are bănuială. Din aceasta se nasc iscodirile, grăirea de rău, neascultarea, vrajba și osîndirea. Unuia ca acesta de i se va întîmpla vreodată să i se adeverească bănuiala în vreun lucru, zice, ca și cînd ar avea dreptate: de aceea iscodesc orice, ca aflînd greșeala pentru care sînt defăimat să mă folosesc, părăsindu-mă de ea. Această începere este de la diavolul căci de la minciună a început: că neștiind a bănuit ceea ce nu știa. Cum ar putea pomul rău, să facă roadă bună? Iar de voiește cineva cu adevărat să se îndrepteze, cînd îi zice fratele: nu face aceasta, sau de ce ai făcut aceasta, să nu se tulbure, ci să-i mulțumească, și așa se va îndrepta. De va vedea Dumnezeu cugetul lui, nu-l va lăsa niciodată să se amăgească, ci va trimite pe cel ce poate să-l îndrepteze. Iar a zice că pentru a mă îndrepta cred bănuielilor mele, aceasta este o îndreptare a diavolului, care voiește să-l înșele.
Într-una din zile, acolo unde stăteam, a trecut o femeie cu un vas de apă. Nu știu cum m-am înșelat, că am căutat în ochii ei și îndată gîndul îmi bănui că este curvă. Dar cum am gîndit aceasta, m-am întristat foarte tare și am întrebat pe bătrînul avva Ioan zicîndu-i: cînd mi se va răpi vederea să privesc la cineva și din mișcarea aceluia îmi va bănui cugetul care-i starea respectivului, ce mi se cade sa fac? Și mi-a răspuns bătrînul: oare nu sînt mulți care au metehne și greșale și pe urmă, cu mare trudă și osteneală se îndreptează? Apoi, cum poți afla starea omului? Ci ferește-te să nu crezi niciodată gîndurilor tale, că însăși această socoteala este greșită, pentru că îndreptarul cel strîmb și pe cele drepte le strîmbează. Și așa, de atunci încoace, cînd îmi zice gîndul despre soare că este soare, sau despre întuneric că este întuneric, nu credeam. Nu este nimic mai greu ca bănuielile. Atît sînt de vătămătoare, încît de se vor învechi în noi, încep a ne încredința și a gîndi adevărat că vedem lucruri, care nici nu sînt, nici nu pot să fie.” (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns