Sinaxar romano-catolic: Pomenirea Sfintei Fecioară Maria Îndurerată
Înțeleptul Solomon zice: „Cei lipsiți de povățuitori cad ca frunzele, căci mîntuirea se săvîrșește cu multă povață”. Dumnezeiasca Scriptură ne sfătuiește să nu nădăjduim în noi înșine, nici să nu ne socotim înțelepți, să nu credem că ne putem îngriji fără ajutor. Căci negreșit avem trebuință de povățuitor, care să ne poarte de grijă și să ne călăuzească pașii. Nu sînt mai ticăloși, nici mai lesne porniți spre cădere decît aceia care nu au pe nimeni ca să-i povățuiască pe calea lui Dumnezeu; de aceea cei lipsiți de chivernisitori cad ca frunzele. La început, frunza este verde și frumoasă, apoi se usucă puțin cîte puțin și cade și este călcată de picioarele oamenilor. Așa este și omul care nu este povățuit de cineva. La început are rîvnă spre post și priveghere, spre sihăstrie și spre alte bunătăți, apoi, puțin cîte puțin, potolindu-se acea căldură și neavînd pe cineva ca să-l sfătuiască, pe neobservate se stinge de tot și, din rîvnă căzînd în trîndăvie, se face rob vrăjmașilor săi, care-și bat joc de dînsul după cum le este voia. Iar pentru cei ce au la cine năzui ca să-și spună gîndurile, să-și mărturisească faptele, să-și arate toate lucrurile și să primească sfătuire, Solomon zice: Mîntuirea se săvîrșește cu mult sfat. Nu spune să se sfătuiască cu mulți, ci ca la toate lucrurile se cade să se sfătuiască. Însă nu trebuie luat în considerare decît sfatul care are credință și încredere. Adică să nu spună numai unele, iar pe altele să le tăinuiască, ci pe toate să le mărturisească și pentru toate să se sfătuiască. Căci diavolul cînd vede pe cineva că nu are pornire fireasca să creadă că face vreun rău, ci se crede bun, nici el nu-l supără sau silește spre ceva nepotrivit. Nu-i zice adică, du-te de curvește, nici mergi de fură, dacă pricepe că omul nu vrea și nu primește să le facă. Diavoul nu-și bate capul să ne îndemne spre cele ce nu vrem. Dar dacă află vreo voie de a noastră, înclinată spre păcat, sau vreo rînduială de sine întru noi, cu aceasta ne strică. De aceea se spune: Vicleanul atunci face rău, cînd se va alcătui cu îndreptarea noastră. Fiindcă, de sîntem stăpîniți de voia noastră și urmăm îndreptărilor noastre, și răul pe care-l facem îl socotim drept lucru bun. Astfel, ne primejduim, fără să ne dăm seama că ne stricăm, pentru că nu pricepem nici voia lui Dumnezeu și nici nu voim a cerceta să o aflăm, deoarece ne încredem în noi înșine și urmăm voii noastre.
Diavolul urăște glasul sfătuirii. Nu numai sfatul îl urăște, dar nici însuși glasul sfătuirii nu-l poate suferi. Chiar înainte de a începe a face ceva din lucrul întrebat, chiar înainte de a vedea vrăjmașul de păzești sau nu ceea ce ai auzit, urăște însăși întrebarea ce o faci pentru folosul tău. De ce oare nu suferă nici sunetul întrebării? Fiindcă știe că prin întrebare și prin cercetare se vădesc meșteșugirile lui; de aceea se întristează mai mult decît orice cînd i se descoperă vicleniile, pentru că nu mai poate să înșele după cum poftește, fiindcă cu întrebarea se îndreptează sufletul. Mărturisindu-ți adesea toate gîndurile, afli de la cel mai iscusit care știe: aceasta s-o faci, iar aceasta nu; aceasta este rea, iar aceasta este bună; aceasta este îndreptare, iar aceea voie. Auzi de asemenea: acum nu e vreme pentru cutare lucru; alta data: acum e vreme potrivită. Iar diavolul nu găsește vreme să te strice sau să te prindă în cursă, căci te vede pururi povățuit de altul, fiind din toate părțile întărit.” (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns