Lupta contrariilor – o sintagmă a dialecticii, există în fiecare fenomen și cu atît mai mult în ființa umană. Toți ne naștem cu anumite trăsături de temperament instinctive sau moștenite, cărora li se adaugă, pe parcursul formării, altele dobîndite prin instrucție și educație. Factorii care concură la procesul formării sînt arhicunoscuți: familia, școala, biserica, instituțiile abilitate în domeniu, societatea – în general. Fiecare factor își pune amprenta asupra formării omului. De aceea, societatea umană cunoaște tipuri diferențiate de oameni după condițiile native, ale naturii, ale mediului înconjurător și ale gradului dezvoltării economico-sociale și politice-culturale.
Schimbările survenite în ultimii 15 ani și în societatea noastră românească nu puteau și nu pot să nu lase urme firești atît în sfera economicului, politicului, socialului, culturalului, cît, îndeosebi, în plan mental. Semenii noștri au cunoscut și cunosc transformări substanțiale de atitudine și comportament în conformitate cu propriile interese și cele ale interesului general.
Cel mai elocvent exemplu de modificări structurale de caracter ni-l oferă însuși președintele țării – domnul Ion Iliescu. Îndoctrinat, ca mulți alții, prin toată substanța politico-ideologică marxist-leninistă, domnul Ion Iliescu a devenit, într-un anume fel, timp de 15 ani, mentorul spiritual al societății românești și care a avut și mai are încă mult de luptat cu propria conștiință pentru a putea face față ideilor novatoare în consens cu cerințele vremii, dar și cu gîndirea conservatoare a trecutului apropiat.
Adversar redutabil pentru început al noii mentalități și structuri statale, nu a reușit întotdeauna și nu reușește să se adapteze actualei dezvoltări în context național, european și universal. Acest fapt a condus, și din păcate mai conduce, la reticențe și temporizări necesare tranziției post-decembriste.
Firesc și normal ar fi fost și este ca după înlăturarea odiosului regim ceaușist să fi lăsat la conducerea țării oameni noi. Or, a transpune în fapt dictonul: „La legi noi, oameni noi”, înlocuindu-l samavolnic cu „La legi noi, tot noi!”, adică oameni vechi, mi se pare un non-sens, un fenomen contra naturii, care ne-a marcat și ne marchează dăunător. Cînd acest lucru se perpetuează și după termenul legal de stat în fruntea țării mi se pare de-a dreptul aberant, dacă nu draconic. Și totuși trăim o astfel de situație. De ce? Din cauza caracterului contradictoriu și de multe ori duplicitar al președintelui. Firava democrație și mentalul electoratului nostru au permis și mai permit încă o astfel de anomalie. Încorsetat de necesitatea imperioasă a schimbărilor interne și externe, domnul președinte a oscilat și oscilează permanent, sprijinit de staful din subordine, între realitate – adevăr și improvizație în limitele propriei gîndiri și educație caracterizate de bizarerie și duplicitate. Astfel de comportamente i-au imprimat, cu voia sau fără voia domniei sale, un caracter net contradictoriu, uneori benefic, dar de cele mai multe ori malefic. Exemplele de atitudini și comportamente oscilatorii abundă în activitatea desfășurată: revoluționar de profesie, școlit în țară și străinătate, și-a format o intuiție diabolică, ce i-a permis acțiuni echivoce ce nu au consonat întotdeauna cu cerințele vulgului; regalitatea l-a ofuscat pînă cînd și-a dat seama că nu poți construi prezentul, și cu atît mai mult viitorul, fără să ții cont de trecut. Din acest punct de vedere atitudinea față de regele Mihai I a fost pînă nu demult reprobatorie; partidele istorice l-au asfixiat pînă a fi cerut regretatului Corneliu Coposu „să nu-i fie pusă sula în coaste”, ridiculizîndu-le în ochii poporului prea puțin cunoscător al trecutului și denigrîndu-le; proprietatea privată și garantarea ei constituțional l-a deranjat și încă îl mai deranjează, afirmînd la un moment dat, contrar adevărului istoric, că ea (proprietatea privată) „este un moft”, că proprietatea asupra pămîntului a fost dintotdeauna „în devălmășie”, deci comună, a tuturor. Despre restituirea caselor naționalizate de către comuniști cunoaște realitatea mai bine Curtea de Justiție de la Strasbourg decît domnia sa; referitor la restituirea pădurilor a spus-o recent și la Agăș – Bacău că „a fost o prostie istorică” și va cere revizuirea legii; comportamentul SPP-iștilor l-a imunizat luîndu-le apărarea molestatorilor secretarului de stat Șerban Pretor, în sensul că „nu poate fi cineva atît de nebun să lovească fără motiv”. „Băieții mei” (SPP-iștii) sînt apărați de președinte mai abitir decît îl apără ei; corupția l-a lăsat pe domnul Iliescu observator neimplicat, perorînd mereu cu înflăcărare „cinstea” și „sărăcia” de care a dat și dă dovadă.
Interesele românilor din diaspora și îndeosebi ale celor din teritoriile românești de sub vremelnice stăpîniri străine l-au lăsat neînduplecat, considerînd că este de datoria istoriei să le rezolve. S-a grăbit de îndată , în 1991, să recunoască „independența” Republicii Moldova, iar de platoul continental din Marea Neagră și Insula Șerpilor a fost și este neutralizat.
Unele dintre măsurile adoptate și aplicate privind specificul tranziției au fost luate mai mult sub impulsul presiunilor exercitate din afară, ale Bruxell-ului, Washington-ului sau Strasbourg-ului.
În ultimul sfert al deceniului, odată cu înaintarea în vîrstă și apropierea sfîrșitului celui de-al treilea mandat de președinte, domnul Ion Iliescu a început să se compare ca fiind simbolul obiectivismului, recunoscînd unele realități ale trecutului încă nu de mult blamat – la gîndul profilului pe care istoria o va consemna asupra persoanei domniei sale.
Caracterul contradictoriu și deseori duplicitar l-au metamorfozat parțial încît, uneori, îi este sie-și greu de recunoscut. Poate că s-o fi inspirat din Indicționul lui Hristos, care propăvăduind poruncile sfinte a indicat: „Dezbrăcați-vă de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui și îmbrăcați-vă în omul cel nou, după Chipul Celui ce L-a zidit”. Ce minune ar fi fost aplicarea acestui precept biblic cel puțin în urmă cu un deceniu!
Tentativa de revenire la conducerea PSD-ului după expirarea mandatului de președinte demonstrează fără nici un dubiu că „botezul” cel dintîi este ireconciliabil și de netămăduit.
Istoria îl va portretiza ca pe un președinte capabil să-și fi înlăturat adversarii, un semireformist abil în a-și fi apărat poziția partinică, ușor influențabil de către factorii din jur, dispus aparent la „concordie” și intransigent în crezul său politic formativ al tinereții. Poporul îl va aminti totuși ca pe „salvatorul” de către regimul ceaușist, mai puțin al celui comunist. (Prof.dr.Jean CIUTĂ)
Lasă un răspuns