Cultura românească supraviețuiește și capătă strălucire. O întreagă Europă își întoarce privirea spre România. La propunerea UNESCO anul 2003 a fost declarat „Anul Nichita Stănescu”. Opera lui Nichita trăiește, respiră profund în afara crizei secolului nostru, fiind o artă măsurată în dimensiunile ei interioare, spirituale și de mesaj. Iar Nichita renaște spiritualitatea românească și ne face să reflectăm și să reconsiderăm poezia. Mai ales că în lumea unui avînt tehnologic și științific fără precedent, în era calculatoarelor, astronauticii, apariția unui volum de versuri este un anacronism. Cel puțin așa încearcă să mă convingă un fost coleg, azi matematician. La rîndul meu, am încercat și eu să înțeleg modul de gîndire al acestui contemporan și am voit să observ dacă nu cumva este vorba despre ceea ce se numește deformare profesională. Părerea aceasta am auzit-o repetată și s-a făcut auzită în diferite împrejurări. Deci, începe să pătrundă. Nu contest rolul științelor exacte în dezvoltarea societății. Descoperirile recente, ca și cele ce vor veni în deceniile următoare vor împinge civilizația de pe Terra spre culmi nebănuite de generațiile trecutului. Dar, oare, superioritatea crescîndă a ființei cugetătoare va transforma omul, atrofiindu-i unul din componentele esențiale ale existenței lui: sentimentul? Sentimentul frumosului vine de departe, foarte de departe, chiar din vremea cînd omul sălășuia în grote. A sosit acum timpul să-l părăsească? În ce scop? Mi se pare simplistă judecata celui ce crede că poezia trebuie să migreze pe altă planetă. Am însemnat aceste gînduri într-un miez de noapte, după ce o zi întreagă rațiunea îmi fusese puternic solicitată și după ce, drept compensație, în ore tîrzii am întors o pagină din colecția de versuri a celui care a fost inegalabilul, omul, poetul Nichita Stănescu și care, în acest an, ar fi împlinit 70 de ani. Și de aceea pe această cale îi aducem un omagiu și acestuia și poeziei românești prin reproducerea celor mai frumoase cuvinte ale acestuia închinate poeziei: „Pe om îl ispășește de individualismul cuvîntului care este un organ colectiv al umanității, dacă nu cumva singura ei ființă fragmentată în nesfîrșite substantive și verbe rostite de pieritorii globului pămîntesc. Despre poezie am o părere foarte bună. Dacă din punct de vedere sociologic omul este dezastruos, dacă din punct de vedere psihologic omul este explozibil ca și dinamita, din punct de vedere al poeziei din om, omul este sublim, iar poetul este aidoma unei moașe de țară care ajută femeia pe cîmp să nască.
Poezia poetului stîrnește poezia intimă (…), iar un poet este cu atît mai măreț cu cît cei care-l citesc nu pe el îl descoperă, ci se descoperă pe ei înșiși”. Astfel se face că poezia – atunci cînd este poezie – rămîne cea mai frumoasă floare a existenței noastre, pe care o purtăm și o vom purta, întotdeauna, lîngă inimă. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns