Mihai BUZNEA
Trăim într-o mare de bădărănie și mîrlănie, ceea ce-i cam tot aia. Clipă de clipă, omul de bun-simț, pasăre devenită din ce în ce mai rară, din nefericire, trebuie să suporte agresiunile de tot felul ale unor indivizi care parcă și-au părăsit abia de ieri-alaltăieri cavernele ce i-au adăpostit și s-au trezit, ca picați din cer, în plină aglomerare urbană, cu legile și rigorile ei. De unde să le cunoască? Precaritatea comportamentului lor e de-a dreptul stupefiantă, supărătoare, jignitoare. Imposibilă. Atentează la bunul simț, la dreptul meu de autorespect și confort psihic. Cu de la cine putere își permit acești ipochimeni să ne altereze relațiile? Ce se poate face împotriva lor?, mă întreabă, și se întreabă retoric, un concitadin care, știind cu ce mă ocup, mă fixează cu o privire din care răzbat mînia, acuza, speranța. Mai nimic, îi răspund. Tu, eu, alții ca noi, reprezentăm excepția. Ei, neanderthalienii prezentului democratic, alcătuiesc regula, dată de majoritate. Dacă vrei neapărat să scapi, să-ți găsești liniștea și respectul de sine, retrage-te în pustiu, ori la o mănăstire, evită locurile aglomerate sau încuie-te în casă. Lipsa de educație se face resimițită peste tot în jurul nostru și se exteriorizează prin fel de fel de forme și reacții la care nici măcar nu te poți gîndi. Iată un caz: deunăzi, vroiam să traversez strada pe undeva, prin zona pieții centrale, cînd un taximetrist venit în viteză, un zgîmboi cu caș la gură și tuleie pe post de mustăți, mă ia la fix de parcă i-aș fi sărit direct sub roți. Zice: băgate-aș în aia… mă-ti, comunistule! Vezi, îmi luam răsplata pentru că îndrăznisem să-i apar în cale, ei fac legea pe șosele și nimeni nu le spune nimic. E drept, pe fruntea mea nu scria că sînt profesor universitar, dar măcar părul alb de la tîmple ar fi trebuit să-i țină gura-nchisă, mai ales că nici nu avea dreptate. Mă rog, asta e!
Pentru a-l consola, încerc să-l aduc la realitate: fi mulțumit că n-a coborît de la volan ca să-ți aplice și vreo corecție fizică, atunci să-mi fi vorbit despre confortul tău psihic! Vreau să-ți spun că ai avut noroc, nu ca mine: așteptam la un semafor să apară verde, cînd mă văd talonat de doi balaoacheși ce trăgeau cu sete din țigări, și alea proaste, împroșcîndu-mă cu valuri de fum puturor și înecăcios. Pardon, le spun, m-ați găsit aici, loc e și pentru voi, da’ mai încolo, n-ați vrea să mă scutiți de plăcerea de a vă aspira fumurile? Asta mi-a trebuit! Sînt luat la fix: ce, bă, mă apostrofează în tandem, ești sensibil? Na! Și mă tapetează ad-hoc cu două flegme ce se lipesc precum mărcile pe scrisoare, de pomeții obrajilor mei. După care rînjesc, ca de-o ispravă grozavă: al-dată să nu te mai pui cu de-alde noi! Dacă stau să mă gîndesc, aveau dreptate: cine m-a pus să mă iau de ei?! Nu puteam să fac doi pași la stînga, ori mai la dreapta, și n-aș fi mai avut treabă cu ei?! Pentru a mă calma, hotărăsc să-mi cumpăr o banană de la comercianții din apropiere. Zi-i, tataie, ce vrei?, mă ia la fix „operatorul comercial”, cam vopsit și el, pare fugit de la școală, dac-o fi știind ce-i aia, atît de necopt e. Băiatu’, îl apelez, pot să-ți fiu bunic, ai grijă ce scoți pe gură! Ii sare imediat muștarul și mă blagoslovește cu niște expresii despre care nici nu știusem că există. Cei din jur, cam de-aceeași teapă cu mîrlanul, se amuză, doi gardieni publici – tot în tandem, cască și se scarpină în nas, impasibili la ce se întîmplă. Nu e treaba lor! Dar care o fi? Ajung, în sfîrșit, acasă. Cred că aici îmi găsesc liniștea, gîndesc. False iluzii! Un vecin s-a hotărît să-și renoveze apartamentul, drept pentru care a reușit să tapeteze scările cu dîre groase de var și de ciment. Șantier, nu alta! O plăcere! Îl găsesc în dreptul ușii, sprijinit de toc. Fumează, umplînd casa scării de un miros grețos. Îl consult așa, în treacăt: nu crezi c-ar trebui să-ți recuperezi paguba? O mătură și-un făraș ar fi de-ajuns… Cine, eu? Se preface că nu pricepe, că prost nu e! Îl las în plata Domnului, intru în casă și-mi arunc ochii pe fereastra de la baie. Pe crengile salciei plîngătoare ce ne bucură ochii în acest ocean de betoane se lăfăie în toată splendoarea o pereche de chiloți de damă, din modelul „antisentiment”. Bănuiesc cam ai cui pot fi din motive de componente demografice ale blocului, mă uit după stăpînă, prin minte îmi încolțește gîndul că poate o fi vrut să se sinucidă sărind de la etajul trei, dar n-o văd nici pe asfalt, nici printre crengi. Chiloții sînt și-acum pe crăci. Dau să-mi fac o cruce, dar nu mai apuc fiindcă pereții încep să vibreze, de zici că-i cutremur, de la decibelii muzicii vecinului, un mare pasionat de ultimele creații în materie de manele. Distracție, nu glumă! Am de toate, pe gratis, și fiindcă tocmai s-a făcut ora la care se difuzează știrile la televizor, deschid aparatul. Am parte de două veșt: primul-ministru tocmai îmi spune că a ajuns la concluzia că musai trebuie să contribuie la bunăstarea pensionarilor muribunzi (de foame) deschizînd un „cont al speranței”, după care un reporter simpatic mă anunță că pîinea și ouăle tocmai și-au ajustat din nou prețurile; în sus, desigur! Dau să urlu (nu de fericire, vă imaginați), cînd îmi amintesc că vecinul de sub apartamentul meu stă cam prost cu cerebelul și sigur îmi cere liniște bătînd cu un corp metalic în țeava de la calorifer!
Nu pricep, totuși, de ce oi fi așa de cusurgiu?! Prea multe vreau. Sau nu vreau. N-ar fi mai bine să mă comport și eu ca toată lumea? Adică normal în anormalitatea asta bîntuită de mîrlănie! Ce atîtea maniere? Ce atîta respect? Ia uite, domnule, cît de simplă este soluția! Bădărănia versus cei șapte ani de-acasă!
Lasă un răspuns