Disconfort trei stele

Constantin CĂLIN

Domnului Calistrat Costin, despre care am scris pînă acum de numeroase ori (și așa, și așa) îi stă bine atît în vitrina de „varietăți critice”, cît și în cea de „bazar”. Aș zice chiar că – punînd nu o dată popularitatea înaintea prestigiului – el se trage mai mult către aceasta. Acum, de pildă, a ales pentru ultimul său volum un titlu net comercial, care face cu ochiul, „Bîrfitor la colț de univers…” (Ed. Casa Scriitorilor, 2006), evident pentru a momi curiozitatea cititorilor, nicidecum pentru banii lor, căci nu-i aprig la cîștig sau ciufut. M-am întrebat și eu, ca unul dintre aceștia: „bîrfește” mai dihai decît altădată? Zic că nu. D-l Calistrat Costin face parte dintre autorii cel mai puțin apți de năpîrlire. E ca o pasăre căreia nu-i cad penele la vreme sau ca un șarpe care nu poate ieși din vechea lui piele. A fost condamnat să se agite, să se frămînte, să se zbată, dar să nu cunoască durerea deplumării sau a ecorșeului. Starea lui dominantă e cea de disconfort: unul suportabil, trei stele. Iritat, instabil, spiritul său pendulează continuu între bine și rău, frumos și urît, nelipindu-se de fapt de nici unul. Se ține pe linia dintre fronturi. Nu merge pînă la capăt nici cu aversiunea nici cu partizanatul, nici cu iubirea nici cu ura.
Să încerc și o altă explicație a felului său de a fi. în tricotat există procedeul numit „unul pe față, unul pe dos”. Se obține o țesătură elastică, neuniformă, cu reliefuri inegale. D-l Calistrat Costin folosește o asemenea tehnică în scrisul său. Mai mult, lucrează cu fire diferite. Din volumele sale s-ar putea extrage un întreg dicționar de antonime. La el, totul e „unul pe față, unul pe dos”, pestriț, ca în acest „Pastel în răspăr”, exemplu cît se poate de lămuritor: „«Soare-apune», lent și convalescent,/ veac indecent,/ seri fără amurg, ape curgătoare care/ nu mai curg; din «soare-răsare» se preling pe ziduri/ negri zori de zi, împietrite riduri,/ veștede mumii,/ gălbejiți păianjeni cu trei cruci/ pe spate zac pe crengi uscate storși de insomnii;/ ceruri înghețate, astre eșuate în fîntîni secate/ de șerpi arși de vii din naștere orbi,/ stoluri de cocori hăituiți de corbi,/ stele căzătoare și… nemuritoare,/ desfrîu de culori, pietre care dor,/ vremuri de cenușă fără viitor,/ hău în hău se cască, pești cu solzi/ de iască țepeni în acvarii, fericit alcool,/ aripi fără paseri, biete tîrîtoare/ peste mări de soare,/ albe țintirime necuvîntătoare mîncate de carii/ pe-un picior de cosmos răsunînd a gol,/ ros la rădăcină/ de o funerară geană de lumină,/ oameni fără lume, lume fără oameni,/ rîuri fără maluri, maluri fără rîuri,/ valuri fără spume, spume fără valuri/ și singurătate fără-nsingurare,/ viață păcătoasă fără de păcate,/ povești de iubire fără-ndrăgostiți,/ taine peste taine, crime peste crime,/ munte de cadavre învăscute-n seu/ raclă de mistere fără Dumnezeu…”. Intrată pe un făgaș mecanic, enumerarea poate continua la nesfîrșit, ca să întrebuințez și eu o vorbă de luat în răspăr. Aci se vede clar că „stilul e omul însuși”. Pe om îl cunosc de-o viață și încă mă surprinde: acum e cordial, gentil, „pîinea lui Dumnezeu”; acum e piatră de aruncat în cîini, hirsut, năbădăios, plin de suceli și contraste. Acestea îl posedează și-l captivează. Efervescența sa eșuează adesea în beția contrastelor, o altă „beție de cuvinte”.
Totuși părerea mea este că d-l Calistrat Costin e mai degrabă un „cîrtitor” decît un „bîrfitor”. îndrugă – ce-i drept – cîteodată verzi și uscate, dar nu ponegrește, nu defaimă. Degeaba se dă dulău: latră gros, însă nu mușcă. Pur și simplu, nu poate fi rău: e constatarea unuia care s-a mai și certat cu el. în schimb e, dacă pot spune așa, dotat pentru cîrteală, o îndeletnicire intelectuală prin comparație cu bîrfa. Cîrtitorul e insul care strecoară cînd nu te aștepți o notă groasă printre acutele altuia, distrugînd impresia de solemnitate, sau bagă o ștangă între spițele unei roți care se învîrte din ce în ce mai tare, pentru a o întoarce din drumul ei. Emotiv și flegmatic, subtil și frust, apatic și expeditiv etc., tipul e veșnic nemulțumit, de toate și de nimic precis. Cîrcoteala d-lui Calistrat Costin se manifestă (brutal, nu o dată) printr-un exces de logică și printr-un exces de familiaritate, inclusiv cu sfinții. Poetul refuză zgomotos „ideile primite”, poncifele, clișeele. Cearta lui cu lumea începe, aproape de fiecare dată, de la acestea. Sătul de ele, nu prea le mai găsește noima: „«Gogoașa» cu adevărul care, în sinea lui,/ ar fi mai frumos decît toate frumusețile mari ale lumii,/ ne-a îndepărtat nepermis de mult de «taina tainelor»/ (în care problema adevărului și frumuseții/ nici măcar nu există!)”. („«Gogoașa» cu adevărul”). Treptat însă, din cauza ambiguității sale sufletești de care am pomenit mai sus, d-l Calistrat Costin cade la pace modificînd discursul: „De bună seamă…” etc. Aproape fără excepție, satira sa e tolerantă.
Noutatea acestui volum e că, puse în cumpănă, „bîrfa” și reversul ei, elegia, – nu prima, ci aceasta din urmă atîrnă mai greu: „M-am săturat ca de mere acre să-ți tot cînt în strună,/ lume strîmbă, lume de-a-ndoaselea, lume-lume nebună”. („Taifas cu nebuna de lume”). Fie că le-a dobîndit cu adevărat (din uzură, din oboseală, din lehamite), fie că nu, d-l Calistrat Costin exhibă aci niște „riduri de expresie”. Uneori, amărăciunea lui mi se pare autentică. Nu exagerez considerînd că poate fi și trist, grav, cu neliniștiri metafizice. Inevitabil, vîrsta îl îndrumă spre explorarea profunzimilor. Restul e deja rutină, divertisment.cior de cosmos răsunînd a gol,/ ros la rădăcină/ de

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!