Privite atît din perspectivă „catedrală” cît și „clasică”, notele reflectă o stare de spirit. De regulă, una de indispoziție. Interpretarea modului de prezentare la oră a elevului ar putea fi baza a numeroase dezbateri în căutarea unor „motivații”. De fapt, nu există decît una: sistemul standard de notare, care se prezintă astfel: (ne)cunoștințele ascultatului sau, mai degrabă, întrebatului, adunate cu (ne)răbdarea ascultătorului, de fapt, întrebătorului, împărtițe la (ră)suflatul (ne)știutorilor de prin bănci dau inegal cu (in)estetica notei trecută in catalog. Departajarea se face în funcție de elasticitatea cererii – i se mai spune și nivel de exigență – care, în fond, nu contribuie decît la obținerea (sau nu) a acelor cîteva sutimi ce, în cazuri „excepționale”, rotunjesc nota. De obicei, cu un punct, două.
Așadar, notele reprezintă media minimă pe economie, de bunăvoință, dintre cît dă elevu’ și cît ia profu’. Se realizează, astfel, atît satisfacerea nevoilor (im)personale ale „notarului”, cît și insatisfacerea (ne)așteptărilor „notatului”. A se explica părinților! (Mihaela ROMAN)
Lasă un răspuns