Zîmbete știrbe

Șopîrla mediatică

Mihai BUZNEA

O specie aparte de șopîrlă bîntuie în voia cea bună prin ziarele de pe la noi și de aiurea. Nu e veninoasă, dar asta nu înseamnă că, uneori, nu provoacă victime. Nu e înzestrată cu simțul umorului sau al ridicolului (propriu doar ființelor hărăzite cu darul de a gîndi), dar nu de puține ori ne provoacă rîsul. Am vrea să scăpăm de ea, dar are gheare ascuțite cu care se agață de cei ce mînuiesc condeiul, în îmbrățișări dacă nu tandre, cel puțin duioase. Ne-a legat, dacă putem spune astfel, pentru vecie. Adică pentru tot atîta vreme cît vor exista presă și ziariști care să o scrie. Pentru că de aici vine această specie pe care specialiștii în materie nu au reușit nici pînă astăzi să o definească și clasifice, spre a o pune la locul ei. Coabitarea cu ea nu e una păgubitoare, ci chiar benefică pe ici, pe colo, prin părțile esențiale. Pentru că ne distrează. Într-un anume fel.

Presa românească post-decembristă a înfiat-o imediat și fără nici un fel de prejudecăți, ducînd astfel mai departe o tradiție ce-și are începuturile în zorii erei comunicării prin mijlocirea ziarului. Iar viitorul îi rezervă aceeași strălucită carieră, ceea ce confirmă fără nici un fel de dubiu valabilitatea veșnică a verdictului unui grup de cercetători de notorietate mondială pus în urma finalizării unui amplu studiu al fenomenului media pe la sfîrșitul deceniului V al secolului trecut, cînd tocmai începuse o extraordinară ofensivă a radioului și televiziunii. S-a pus, atunci, sacrosancta întrebare: de partea cui este perspectiva? A presei scrise, sau a audio-vizualului? Răspunsurile au impus o concluzie fără echivoc, tranșantă: a ziarelor, bineînțeles! De ce?, a venit o altă întrebare. Foarte simplu, s-a spus: pentru că nici aparatul de radio, și nici televizorul, nu vor putea fi utilizate ca hîrtie igienică, pe cînd ziarul!…

Să ne oprim, însă, din aceste divagații pentru a reveni la subiectul inițial: șopîrla de presă. Este de o agilitate extraordinară! Se strecoară cu o ușurință uimitoare printre rîndurile și coloanele frumos rînduite ale ziarelor. Dau farmec vieții din redacții. Sînt longevive și inofensive. Uite, vorbind, de fapt scriind despre astfel de întîmplări, mi-am amintit de una petrecută în redacția bisăptămînalului „Flacăra Moineștiului” (sucombat, din păcate, în decembrie ’64), unde mi-am început ucenicia în urmă cu 46 de ani. Doritor să dea ceva „arome” aparte ediției pe care tocmai o pregătea, redactorul șef îl cheamă în biroul său pe unul dintre condeierii „cu ștaif” ai micului nostru colectiv. Îi zice: Mișa, am nevoie pentru pagina întîi de un reportaj cald și colorat. Ai priceput? Da, șefu’, îi răspunde cel apelat, se face! Revenit în birou, unde focul din soba de teracotă duduia ca-n draci (eram tot așa, prin ianuarie), ia două creioane – unul roșu, celălalt albastru, cu care scrie, pe o foaie albă de hîrtie: „Vă ofer, stimate șefu’, un reportaj cald și colorat”, apoi plimbă coala pe sobă pînă se-nfierbîntă și o zbughește la redactorul șef: ia-l, pîn’ nu se răcește! Pentru originalitatea ideii și promptitudinea ei, nea Mișa s-a ales cu-n premiu special, pe care tot urgent l-am transformat în șprițuri la bodega de peste drum.

Șopîrla o descoperim acolo unde nici nu gîndești. Mi-amintesc, astfel, de două titluri apărute în ziarul „Scânteia” pe la mijlocul anilor ’70, la pagina de evenimente externe. Primul: „Semnarea tratatului de paie cu Uniunea Sovietică”. Corect ar fi fost „pace”. Capul limpede, dar și alți responsabili de ediție, o dăduseră ca lumea în bară! Celălalt: „După încheierea cu succes a vizitei de lucru efectuată de ministrul Comerțului Exterior/ Tovarășul Gheorghe Cioară s-a reîntors pe calea aerului la București”. Haios, nu!? Vreau să vă spun că „șopîrlele” respective s-au lăsat cu destituiri și sancțiuni drastice pentru mulți din redacția respectivă.

Dar haideți să mai revenim și pe-acasă, adică la Bacău. Fostul cotidian „Luptătorul”, devenit mai apoi „Steagul roșu”, sucombat pe 22 decembrie ’89 și rebotezat…, uite că nu-mi amintesc, al naibii lapsus! (de, vîrsta își spune cuvîntul!), abunda de șopîrle precum insulele Galapagos de broaște țestoase. Citez din memorie (vorba unui clasic în viață); mai întîi, cîteva titluri: „Ieri, la Pîncești/ Cîteva tractoare se învîrteau în jurul orei 16”; „Mina Salina/ Sare peste plan”; „Foc la Pîrjol”; „La Uzina Metalurgică/ Și turnătoria este o artă”; „Muncitorii de la «Partizanul» au hotărît/ Nu mai rebutăm că (…) pute! (punctele de suspenise aparțin autorului). Sau fragmente de texte: (din cronica unui meci de fotbal): „După pauza regulamentară, jucătorii ambelor echipe au intrat pe teren hotărîți să schimbe tabela de marcaj”; „În ce mă privește, sînt adeptul acelui optimism întemeiat pe muncă, pricepere, răspundere și pe o furajare corespunzătoare a animalelor”. Farse (din același cotidian repauzat întru Domnul): spre a se distra, tipografii schimbă o singură literă din titlul unui film a cărui cronică tocmai fusese paginată la rubrica de cultură; uită de ea, „capul limpede” nu observă șopîrla, care trece și de controlul redactorului șef și cel al cenzorului. Și a doua zi apare, în locul filmului „Caravela de aur”, „…Daravela de aur”! Mă rog, or fi și d-astea! Alta: sub o fotografie mare, paginată pe 4 coloane, un ins dezbrăcat tocmai este examinat la aparatul Roentgen. Exact sub partea dorsală a acestuia este paginată cronicheta unui alt film: „Misterele Parisului”!

În sfîrșit, toate acestea fac parte din șarmul presei, de multe ori tocmai pe ele le căutăm, adică șopîrlele. Venind mai pe-aproape de zilele noastre, care-va-să-zică în actualitate, dăm ochi în ochi și față-n față cu tot soiul de șopîrle democrate. Par egzamplu, una dintre televiziunile băcăuane de top titra, pe „burtiera” unui reportaj: „Căsătorie cu…furca”! (De parcă s-ar fi uscat sămînța de femei de prin aste locuri ale noastre), iar într-un alt reportaj „de actualitate” reporterul făcea vorbire despre recoltatul grîului și ne-arăta lanuri de porumb! Da’ poate că eu sînt în eroare de neștiință, cine știe?! Ori niște titluri dintr-un cotidian local, deci concurent: „Coșmarurile unei căruțe cu lemne”; „CIA la Bacău” (care, de fapt, n-avea nici un fel de legătură cu CIA americană, dar autorul notei respective „uitase” să detalieze inițialele cu pricina, spre a înțelege tot omnul cam despre ce e vorba în propozițiune…).

Haideți, totuși, să nu mai tot vînăm șopîrlele spre a nu fi suspectați că umblăm cu… șopîrlica. Că ele, șopîrlele, există și vor continua să existe, am mai spus-o. Drept pentru care îndrăznesc să le propun organizatorilor Galei jurnalismului băcăuan ca încă de la proxima ediție să includă între genurile publicistice premiate și unul care să se numească (eventual) „Șopîrla anului”. Sînt sigur că respectiva specie gazetărească, neomologată dar funcțională, ar reuni cele mai multe și inedite participări.

Mercy pentru acceptare!