„Pe lîngă plopii fără soț” de pe malul Bistriței
Bucureștii, la început de toamnă a anului 1880. Pe treptele casei din strada Mercur nr.1 urcă o femeie „cam urîțică, planturoasă și cam în vîrstă”. Bătu ușurel în ușa masivă de stejar, cu vîrful umbrelei. După puțin timp ușa se deschise și în cadrul ei apăru un bărbat cu barbișon a la Napoleon al III-lea, exclamînd:
– Cleopatra! Doamne, nu-mi vine să cred! Tu, aici?
– Da, domnule Maiorescu. Fosta dumneavoastră prietenă din copilărie, din minunata Craiovă, v-a căutat și v-a găsit. Doresc să particip la seratele literare găzduite aici!
– Fii binevenită! Și te rog cată să te simți ca la tine acasă. A, să nu uit! Din clipă în clipă trebuie să sosească și Mihai…
– Mihai?
– A, dragă, e vorba de marele nostru poet Mihai Eminescu! Noua venită se așeză nu departe de intrare. Nu trecu mult timp și apăru și Eminescu. Salută pe toată lumea și se așeză pe un scaun gol, chiar lîngă doamnă. Firește, poetul o salută ceremonios, apoi își îndreptă atenția spre un tînăr care tocmai recita, răcnind din cînd în cînd din răsputeri, dar…
– Doamnă, cu cine am onoarea?
– Cleopatra Lecca, fostă Poenaru. Cred că ați auzit de cel ce mi-a fost soț pînă nu demult, colonelul Poenaru… Eminescu zîmbi. Își aduse aminte de celebrul divorț. Cleopatra fusese prinsă chiar „în flagrant de adulter”, de către soțul încornorat. Norocul ei a fost imens. Pistolul colonelului n-a luat foc! În urma divorțului, fosta doamnă se alesese cu o casă pe strada Cometa nr.16 și cu doi copii. În tot Bucureștiul trecea drept „rea de muscă”. Flirtul a fost scurt, și iată-l pe Eminescu așteptînd lîngă grădina casei, să fie chemat înăuntru. Relația nouă îi venea ca o mănușă. Tocmai se certase cu Veronica și relațiile deveniseră reci. Se făcuse ora cînd Cleopatra trebuia să apară la „geamul ce strălucea”. Probabil că-l văzuseră și „vecinii toți”, dar ea tot nu a apărut. Ca să treacă mai repede timpul, porni agale pe strada străjuită de plopi, care se întindea pînă la biserica „Visarion”. Oftă și se apucă de numărat plopii. Constată că erau fără soț… Încet, încet, se născură versurile:
„Pe lîngă plopii fără soț,
Adesea am trecut:
Mă cunoșteau vecinii toți
Tu nu m-ai cunoscut”…
Au trecut anii. Sîntem în 1939. Un mare băcăuan, Mircea Cancicov, ajunge ministru. Sosit la Bacău într-una din zile, pornește, însoțit de soția sa Georgeta, pe malul Bistriței. E o minunată zi de mai. Perechi-perechi de îndrăgostiți au pus stăpînire pe toată întinderea. Zîmbind, Cancicov îi spune soției:
– Dragă Georgeta, îți închipui cît de mult îl admir eu pe Eminescu! Știi ce am de gînd să fac aici? Voi reamenaja malul apei. Peste tot să fie alei cu minunate flori, iar din loc în loc bănci de piatră, pe care oricine să se poată odihni. Iar de-a lungul malului voi planta plopi. Cîți? Mulți, dar fără soț. Ca-n Eminescu! Așa a și fost. În anii ’40, băcăuanii se puteau plimba „Pe lîngă plopii fără soț”, pe malul Bistriței. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns