„Istoria maghiară este istoria unei minciuni îngrozitoare”.
S.Fenyes
Împăratul de la Constantinopol, Leon Filosoful, și fiul său, Constantin Parfirogenetul, au descris stări și fapte reale despre triburile maghiare, pe care le-au cunoscut direct și indirect, între anii 886-959.
Deși a fost susținută multă vreme originea asiatică, huno-mongolică a triburilor maghiare, actualmente istoricii, antropologii, etnologii, filologii exprimă ideea descendenței fino-ugrică. Înrudiți cu ostiacii și vogulii, maghiarii ar fi coborît, în epocile premergătoare erei creștine, spre stepele asiatice și europene. Aici, sub influențele iraniene și ale triburilor turanice, ar fi devenit păstori nomazi. Legendele și mitologia asupra originii lor s-au format și au fost dezvoltate, pe baze filologice, după așezarea și staționarea lor în Europa, începînd cu secolele al XII-lea și al XIII-lea. Mitologia, legendele, cînturile eroice au constituit izvoarele istorice pentru legitimarea acestora ca popor, națiune, justificarea jafurilor, distrugerilor, crimelor, cotropirilor și stăpînirea exercitate prin cruzime asupra popoarelor vecine și în special a românilor, singurul neam autohton aflate pe teritoriile cotropite de triburile maghiare învinse, bătute și urmărite de pecenegi, după desprinderea de la statul cazarilor și al cavarilor. Astfel, au ajuns în zona de la nordul Mării Negre, Dunării și pe Nipru, ca păstori instabili. Teritoriul pe care rătăceau după turmele lor a fost numit Etelkoz, Țara dintre rîuri. Chiar dacă anumitor cercetători maghiari le este greu să admită exercitarea unor influențe suferite din partea popoarelor de stepă, turco-mongolice, pecenego-cumane, acestea s-au exercitat de-a lungul mileniului de rătăcire prin stepele euro-asiatice.
După anul 838, au fost descriși de bizantini la nordul Mării Negre și Dunării. Izvoarele orientale și bizantine i-au descris și prezentat ca aparținînd turcilor, amestecați cu alte neamuri turanice. Vorbirea, nefiindu-le uniformă, pare a dovedi adevărul plurietnic al triburilor în cauză. Ajunși la Dunăre, maghiarii – războinici și jefuitori, au atacat țaratul bulgar, care se afla în conflict cu bizantinii. Constantin al VII-lea Porfirogenetul a prezentat alegerea lui Arpad, căpetenia unui trib mai puternic, în calitate de conducător al tuturor celor 108 neamuri, care ar fi constituit triburile maghiarilor. Năvala la sudul Dunării n-a rămas nepedepsită de Simeon, țarul bulgarilor. Acesta, în unire cu pecenegii, dușmani ai maghiarilor, le-a atacat tabăra, în timpul în care tineretul, capabil de luptă, era plecat la acțiunile specifice de jaf. Totul a fost distrus și luat ca pradă de război. Tinerii, rămași singuri și fără sprijin, au călătorit spre Kiev, apoi au apucat spre vest, către Carpații Păduroși. Arnulf, regele Bavariei, aflat în război cu Moravia, i-a chemat în ajutor și i-a călăuzit în zona de la Izvoarele Tisei, peste munți. Maghiarii, ajunși în zona Hungului, și-au arătat voința și capacitățile de călăreți luptători, buni mînuitori ai arcului cu săgeți și, rînd pe rînd, i-au atacat pe moravi, germani, francezi, italieni, români, bizantini, elvețieni. Cruzimile lor i-au făcut temuți, iar victimele s-au organizat și au obținut victorii împotriva lor, în anii 917 și 933. În anul 955, Otto, regele germanilor, a obținut victoria de la Lech. După aceasta, au intrat în joc misionarii occidentali, care au început opera de convertire la ritul occidental al Bisericii Creștine. Adalbert, episcopul de Praga, l-a convertit pe Geysa, ducele acestora. În anul 995, același domnitor l-a botezat a doua oară pe Ștefan, atunci cînd l-a cununat cu Gisela, principesă germană, după care a urmat convertirea multor maghiari. Documentele confirmă creștinarea maghiarilor înainte de anul 1000 și infirmă existența scrisorii papei Silvestru al II-lea și trimiterea pretinsei coroane regale, care de fapt a fost confecționată cu mulți ani după moartea lui Ștefan I, primul rege al Ungariei, vasal Sfîntului Scaun.
Informații documentare valoroase confirmă înverșunata rezistență a românilor în fața noilor agresori, conduși și finanțați de suveranii pontifi ai Romei. Aceștia, datorită luptei incredibile, neașteptat de îndelungate, au cultivat la noii agresori ura cea mai oribilă împotriva „valahilor schismatici”, fapt ce explică criminalitatea milenară împotriva românilor, practicată de „regii apostolici” și susținătorii lor. (Prof. dr. Dumitru ZAHARIA)
Lasă un răspuns