Constantin CĂLIN
Ideologic, Delavrancea se sistematizează abia după intrarea în partidul național-liberal. Apreciind disponibilitățile sale, liberalii îi pun la îndemînă ziarul „Democrația” (1888-1890), anume înființat. Apoi, după ce acesta își încetează apariția, trece redactor la „Voința națională”, principalul organ liberal, căruia în scurt timp reușește să-i imprime o ținută nouă. Acțiunea jurnalistică a lui Delavrancea nu numai că precede acțiunea sa oratorică, dar prezintă și unele asemănări cu aceasta din urmă. Aceeași atitudine militantă, aceeași tactică agresivă, în ansamblu același mod bătăios de a reacționa. Pentru Delavrancea jurnalismul înseamnă luptă, „violentă și exterminatoare”, activitatea sa ilustrînd exemplar condiția publicistului luptător: „soldat al condeiului „, din cei „devotați partidelor și ideilor”. Practică gazetăria cu o pasiune rară, cu un zel neobișnuit, cu o voință netă de combativitate. El este, după Eminescu – de care se apropie prin intensitatea credinței politice și uneori prin energia expresiei, avînd însă o orientare ideologică opusă acestuia – cel mai mare ziarist al nostru din secolul trecut. Cum procedează? Cînd trece de generalitățile, lozincile și clișeele specifice propagandei liberale („Violarea constituțiunii”, „comedia sanguinară” a regimului, „bazarul de conștiințe” al majorității parlamentare conservatoare, „șarlatania junimistă” etc.), atacul său e o veritabilă șarjă menită să deschidă „un larg orizont imaginației opiniei publice”. Aproape general, polemismul său se manifestă vehement, însă nu coboară la nivelul trivialității intelectuale și al cruzimilor de limbaj obișnuite în presa vremii. Delavrancea pretinde și reușește să etaleze o anume noblețe în disputele sale. Prieten cu Caragiale, el caută apoi, nu o dată, să-și ridiculizeze adversarii prin caracterizări ironice sau improvizînd anecdote de un oarecare haz, probabil mai mare în epocă. Mijloacele sale cele mai expresive sînt de altfel portretul in aqua forte și pamfletul, acesta alcătuit într-o manieră care anticipează gesticulația sarcastică a lui Tudor Arghezi. Pătimaș și colorat în majoritatea cazurilor, Delavrancea dovedește, vizavi de adversarii săi cei mai redutabili, și aptitudinea de a susține, pe spații largi, o polemică ideologică. Articole ca „O teorie constituțională” (contra încercării lui P.P.Carp de a legitima guvernele de formulă „junimistă”) și „Dl. Maiorescu” (o critică a ideilor maioresciene despre progres) arată o bună stăpînire a elementelor de doctrină politică, a argumentelor sociologice și filozofice. Ele sînt alcătuite cu destulă perfidie, printr-o inteligentă plasare la începutul fiecăruia a observațiilor secundare, printr-un atac atent pregătit asupra fondului chestiunilor în discuție care îndreptățește severitatea concluziilor. Ceea ce apropie și mai mult imaginea ziaristului de cea a oratorului Delavrancea, e caracterul oral al articolelor sale. La sfîrșitul secolului trecut – perioada contradictorie care a produs mari dezamăgiți dar și mari combatanți sociali – presa, cea de partid, pare vorbită, scrisă în limbajul oratorilor. Asta convine temperamentelor sanguine, extravertiților. Delavrancea e retoric, fără efort, și nu evită vorbele mari; e patetic, și doar rareori înfrînat, cu desăvîrșită măsură, elaborat. De unde și impresia că unele din articolele sale sînt niște schițe ale viitoarelor discursuri: o lectură comparativă confirmă reluarea de către orator a ideilor și formulelor publicistului. Neîndoielnic, prestația jurnalistică a pregătit conștiința de sine a oratorului.
Anii de politică ai lui Delavrancea „sînt ani de campanie”. E în felul său de a fi să se dea „cu toată inima” oricărei lucrări pe care o întreprinde. La început cel puțin, devotamentul său e total, deasupra suspiciunilor. Ca redactor, reacția sa la comenzile partidului e promptă, clară și – judecînd după replica adversarului – eficientă. În „Istoria contemporană a României (1866-1900)”, Maiorescu relatează – cu scopul evident de a sublinia diferența între mijloacele celor două partide în lupta politică și cu știutul său dispreț față de tot ce constituie exagerare, denaturare – despre ofensiva de după alegerea lui Dimitrie A.Sturdza ca șef al național-liberalilor: tulburări în rîndul studenților, ale militarilor; în capitală și în județe. Atitudinea provocatoare, virulentă a șefului liberal era viu acompaniată de organul partidului, „Voința națională”, prin care se lansau „excitările”, îndemnurile la agitație. Maiorescu citează, pentru edificare, o serie de titluri de articole și expresii. Multe dintre ele – fapt pe care criticul pare să nu-l fi știut – aparțin lui Delavrancea. Dovadă că forța combativă a acestuia era cotată, „mai bine de trei ani” e convocat la ședințele „comitetului executiv” liberal, în calitatea extrareglementară de „membru adjunct”, și i se încredințează redactarea manifestelor partidului. Totodată, în perspectiva revenirii liberalilor la putere, Delavrancea e pregătit pentru alegerea sa ca deputat. Fusese, încă din 1888, delegat „să lucreze” în Ploiești și în județul Prahova. Nu o dată însă activa opoziție impusă de D.A.Sturdza îl solicită să se deplaseze și în alte localități ale țării. În confruntările pentru cîștigarea electoratului începe să se verifice talentul său oratoric, ale cărui manifestări fuseseră, pînă acum, întîmplătoare. Aportul oratorului e, în cadrul unei asemenea campanii, mai important chiar decît al ziaristului, fapt explicabil prin situația de inferioritate în care se afla presa acelor ani. Un critic, N.Petrașcu, examinînd, în 1893, aspectele relației scriitor-public, observă incapacitatea ziarelor vremii de a face educație, fiindcă erau „nepregătite, indiscrete, unele chiar triviale”. Și cu cît o campanie se apropia de momentele ei de vîrf, ficțiunea polemică inunda paginile. Neîncrederea cititorilor în cuvîntul imprimat în gazete diminuase grav tirajul acestora. În atare condiții, vorbirea într-o adunare publică (discursul, conferința) rămăsese „cel mai puternic mijloc de manifestare a ideilor politice” (Maiorescu). Popularitatea unui orator ajungea să fie cu mult mai mare decît a oricărui ziarist. Delavrancea însuși constată că un discurs de-al său, „Regimul personal”, 1894, îl făcuse mai cunoscut decît activitatea sa jurnalistică și literară anterioară. A existat, așadar, o facilitare socială în producerea oratorului Delavrancea: epoca, de așezare a normelor de viață constituțională, democratică, era favorabilă retoricii.
Ce se înțelege prin orator? Maiorescu, I.G.Duca, I.Petrovici – nume reprezentative pentru oratoria românească – credeau demn de acest titlu pe cel capabil să „frapeze repede”, să construiască „imediat și natural”, „să prindă sufletul unei săli”, al unei mulțimi, să o „subjuge”, s-o „stăpînească” și s-o „convingă”, să o facă să urmeze mișcarea opiniilor și sentimentelor sale. Dedus din referiri diverse, portretul ideal al oratorului e suma unor calități excepționale: spontaneitate, înfățișare simpatică, elan, temperament, mobilitate de spirit, dicțiune clară, „limbă bună”, bogată și plastică. Tehnica retorică, regulile nu sînt obiectul unei preocupări speciale. Teoretic cel puțin, fiecare orator se ferește să pară sentimental și, mai ales, „elocinte”, adică răsunător, dar fals. În momentul afirmării lui Delavrancea, însăși starea spiritului public nu mai era favorabilă retorismului, generalităților, abstracției în discuții. Devenise necesară o formă de oratorie deschisă adevărului, competenței, soluțiilor realizabile. Era de la sine înțeles ca un politician să știe să facă un discurs, nu era însă obligatoriu ca politicianul să fie și orator. Atunci ca și mai tîrziu, adevărații oratori, cei de talent, erau rari; ei trebuiau să fie politicieni: acțiunea lor se legitima numai, sau în primul rînd, politic. Independența poziției ca și originalitatea opiniei rămîn, de aceea, limitate. „Un om însemnat, înzestrat cu un temparament robust și cu real talent – e și cazul lui Delavrancea care afirmă la un moment dat ceea ce noi cităm – în politică nu reprezintă numai voința lui, sentimentalitatea lui, aspirațiunile lui, credințele lui; ci în el se însumează pornirile tuturor partizanilor. El e o sumă de voințe, de sentimente, de aspirațiuni, de credințe. Și patimile de pretutindenea cu întreaga sumă a impulsivităților se concentrează în acest campion”. Mai mult chiar decît activitatea publicistică, oratoria se subordonează imperativelor unei anumite orientări ideologice și unui anume timp. Situație veche, evocată de fraza lui Cicero: „Aceste cuvîntări poartă pecetea proceselor și împrejurărilor…”.
Lasă un răspuns