CONTRAPUNCT La „Pătrățica”

De cînd cu nepoțelul ăsta al meu – Mihnea, drumurile mă duc destul de des în locuri pe care pînă nu de mult le trecusem cu vederea, deși nu era lăsată zi de la Dumnezeu să nu mă întîlnesc cu ele. Iată, locul acesta căruia eu i-am zis, într-un articol publicat prin vara trecută, „Grădinița din centru”. Trecusem prin dreptul acestui părculeț de joacă pentru copii de sute de ori, în drumnul meu spre serviciu, dar niciodată nu l-am vizitat. Cu Mihnea de mînă, n-am mai putut să-l ocolesc… L-au atras irezistibil roata mare, toboganul, scrînciobele și, atunci, în vară, n-aș fi scris articolul enunțat dacă toate acestea nu le-aș fi găsit deteriorate într-un hal fără…egal, încît o familie de nemți, împreună cu copiii, a rămas fără glas în fața dezastrului ce li se-nfățișa ochilor. Prin toamnă am trecut din nou pe-acolo și… laudă autorităților! – toate neregulile constatate de mine, și nu doar de mine, au fost remediate. Uite ce înseamnă un articol de ziar!, mi-am zis.

Dar, să revin la „Pătrățica”, pentru că din titlul dat acestei însemnări, spre acest loc, înțelegeți, mă îndrept mai mult în ultimul timp. Asta pentru că și acum, iarna, aici te poți odihni, sau juca în zăpadă precum o face nepoțelul meu, poți privi pe cei care se așează pe bănci, poți întîlni cunoștințe. Iat-o pe bătrînica aceasta. O cunosc, e doamna Carucinschi. In sacoșa-i nelipsită a adus și astăzi pîine și grîu pentru porumbei. Păsările o simt, nu știu de unde, poate chiar din înălțimi, și vin în zbor planat și o înconjoară și-i ciugulesc din palmă boabele de grîu… Cu mulți ani în urmă, pe la mijlocul anilor ’60, am fost coleg de redacție cu soțul ei, Iulian Carucinschi, mult mai mare decît mine în ani, făcuse războiul, era veteran, acum lucra la „Agrară”. Era un bărbat cu mult bun simț, aș zice chiar de o timiditate ieșită din comun, ne privea pe noi, cei mai tineri, cu un anume sentiment patern. Apoi a plecat, nu-mi mai amintesc la ce instituție, parcă la Direcția Agricolă. Oricum, după ani, mă întîlneam cu el și ea – adică cu soția lui -, erau tot timpul împreună, mergeau la braț, sau ținîndu-se de mînă, doi oameni în vîrstă, apoi doi bătrînei, apoi… el a plecat „acolo”, departe, unde plecăm toți muritorii, și acum iat-o pe doamna Carucinschi singură, amintindu-și cu duioșie de cei 56 de ani petrecuți cu soțul ei și mîngîindu-se cu faptul că băiatul ei e bine și are, la rîndul său, doi băieți, ingineri, iar nora e o fată minunată, așa mi-a zis într-o zi din această iarnă… Sau, iat-o pe eleva aceasta, spune că-i într-a XI-a la „Economic”, și-a scos dintr-o sacoșă costumul popular pe care-l va îmbrăca după-amiază, fiindcă are spectacol la „Preuniversitaria”, iar ea e solistă de muzică populară… Sau, mai încolo, pe o altă bancă, doi tineri, elevi – băiat și fată -, poate colegi de clasă, și-au scos țigările și le-au aprins și trag din ele cu nesaț, au venit de la ore, abia au așteptat să ajungă aici și să-și mai calmeze din tensiunea de la cursuri și să se ciugulească precum porumbeii cărora le dă de mîncare bătrîna doamnă Carucinschi. Ceva mai încolo, un bătrîn citește cu mare interes „Jurnalul Național”, după care scoate din buzunar portofelul, iar din acesta un bilet de Loto pe care-l bifează din nou, cu migală și speranță că, poate, duminică seara va da „lovitura” pe care o așteaptă de-o viață…

S-a făcut de 12, iar de la grădinița de pe „Vasile Alecsandri” vine puzderie de copii și bunici, lucru pe care Mihnea îl așteaptă în fiecare zi. Așa ne întîlnim cu Veronica și bunica ei, doamna Alexa, soția reputatului profesor de matematică Mircea Alexa; așa ne întîlnim cu Daria, însoțită de bunicuța ei, doamna Bezărău; așa ne întîlnim cu „cealaltă Daria”, însoțită de mama ei – Daniela Buznea, soția lui Cosmin, pe care-l știu de cînd s-a născut… Ei bine, toate bunicile astea, sau mamele astea, între care s-a rătăcit și un bunic, trebuie să ștepte, aici, preț de aproape un ceas, ca micuțile lor odrasle să se zbenguie prin zăpada de la „Pătrățica”, să se ascundă pe după arbori, să se joace de-a „prinsa” și, după îndelungi rugăminți și parlamentări, să plece, în sfîrșit, acasă…

Spre seară, pe bănci apar îndrăgostiții sau bătrînii, primii – înaripați de gîndurile lor tinerești; ceilalți – cu speranța că Dumnezeu le va mai dărui un an, doi de viață…

…Acum, o să mă întrebați: „Unde-i Pătrățica asta, domnule?!” Bănuiam eu această întrebare. Mergeți, deci, în spatele Bibliotecii județene și o veți afla! Și poposiți măcar cîteva minute pe o bancă. E un loc plăcut, chiar aici, în centrul urbei noastre. (Eugen VERMAN)