• ea a parcurs, în numai doi ani, drumul dintre două lumi
„Gata, dispus și capabil”. Un nume de proiect promovat de către Fundația de Sprijin Comunitar (FSC), care, în numai doi ani, s-a transformat în slogan. Cu toate acestea, cei mai mulți dintre noi știu că proiectul se referă la copiii străzii și doar cîțiva știu că acesta a ajutat cîteva mame să parcurgă drumul dintre două lumi. Pe Viorica Gîscă am întîlnit-o la sediul FSC. Trebăluia de zor prin cele trei camere ale apartamentului care adăpostește „administrativul” fundației și nimic nu arăta faptul că ar fi altfel decît cei din jurul său. Totuși, cu numai doi ani în urmă era una dintre sutele de femei de etnie rromă din Orbic – Buhuși, pentru care viitorul se limitează la ziua de mîine. „Un nepot de-al meu era în centrul «Pistruiatul» (centrul FSC destinat copiilor străzii, n.r.) și el ne-a spus, mie, mamei lui și unei alte mătușe, de program. La început, a fost curiozitatea și dorința de a-mi găsi un loc de muncă. Cursurile de consiliere de la Centrul Maternal mi-au plăcut și am am rămas, mai ales că primeam cîte 40.000 de lei pe zi, pentru navetă. În plus, acasă mă așteptau trei copii, pentru care trebuia să-mi găsesc un loc de muncă”, și-a început Viorica povestea. Marele hop avea să urmeze de acum înainte. După cursurile de pregătire, pentru cele 11 femei care au fost incluse în prima grupă a programului au urmat trei luni de practică, care, pînă la urmă, s-au dovedit a fi hotărîtoare. Învățate să stea acasă și să primească bani buni de la copiii trimiși la cerșit, multe dintre acestea au renunțat. Nu însă și Viorica. În prima săptămîna de practică a muncit la Căminul de Bătrîni, după care a trecut la «Ștefăniță», acolo unde a prins-o și sfîrșitul programului. A fost una dintre cele patru fete din prima serie care au primit ca premiu 100 de dolari. Era răsplata pentru faptul că au rezistat pînă la final.
Viorica a mers, însă, mai departe. „FSC a înființat centrul «Speranța» (centrul de zi destinat pensionarilor, n.r.) și doamna Gabi (Gabriela Achihăi, președintele FSC, n.r.) ne-a rugat, pe mine și pe alte două fete, să mergem să facem curățenie aici. Era dezastru la început, dar, pînă la urmă, am izbutit să facem curat. Am rămas în continuare aici, dar marea mea problemă era angajarea”, a continuat Viorica. La începutul lunii mai 2002, femeia și-a văzut visul cu ochii, dar avea să afle asta de abia la sfîrșitul lunii. „Domnișoara Paula, șefa de centru, m-a chemat și mi-a spus că am de luat salariu și șase bonuri de masă. Nu știam despre ce vorbește, pentru că nimeni nu mi-a spus că aș fi angajată. A fost una dintre cele mai frumoase zile din viața mea”, spune Viorica. Pentru o clipă, am văzut în ochii femeii de 31 de ani ce înseamnă speranța. Acasă o așteaptă trei copii, Mihaela, Anca și Alexandra, dar, acum, totul pare mult mai ușor. Mihaela are 11 ani și, deocamdată, e singura care merge la școală. De altfel, Viorica nici nu concepe altfel. „Copiii trebuie să învețe carte. Eu am făcut numai cinci clase și îmi pare rău”, a încheiat aceasta. FSC i-a redat speranța. Restul depinde numai de ea, dar Viorica pare decisă să meargă mai departe. (Eduard CUCU)
Lasă un răspuns