Din1990 încoace, incultura a început să facă ravagii în țara noastră. Mai ales prin intermediul unor posturi de televiziune. Așa au fost atacate toate instituțiile, cu precădere cele care constituiau pilonii de rezistență a neamului: Armata, Biserica, Școala, precum și instituțiile de cultură. N-am uitat nici ofensiva dezlănțuită de Soros împotriva spiritualității românești, o ofensivă care la început s-a împletit cu cea dezlănțuită de anumite grupări ale Bisericii Catolice și celei Refomate. Acestea, uitînd de unde vin și cine sînt, au luptat mînă-n mînă cu reformații unguri împotriva intereselor neamului lor, numai de dragul de a fi luați în colimatorul Occidentului sau pentru cei cîțiva arginți hărăziți trădătorilor de orice fel. Iar trădători ca la noi, la nimeni! E de mirare, vorba cronicarului, cum de am rezistat, ca neam, timp de peste două milenii! Biserica Ortodoxă, ortodoxismul și cultura românească au fost calul de bătaie asupra căruia și-au concentrat focul încrucișat catolicismul, iredentismul și revanșismul hungarist, foc susținut și de români precum Sabin Gherman (și ai lui) care nu au înțeles în ce joc primejdios intră, sau cărora nu le-au păsat de soarta propriului neam!
Toate acestea au fost posibile datorită destrămării instituțiilor culturale care au fost un port-drapel al românismului și ortodoxiei, atît în perioada interbelică – e vorba de vechile cămine culturale conduse de cadre didactice și preoți în mod voluntar – (apropo: în timpul războiului, preotul Drug de la Adjud a regizat piesa „Zări Noi”, în care era vorba de redobîndirea Ardealului), precum și de noile cămine culturale și Casele de Cultură (raionale ori orășenești apărute după anii ’50), adevărata focare de cultură de masă prin care se făcea o educație cultural-estetică tineretului ce frecventa aceste instituții. Pînă și sindicatele concurau, prin calitate artistică, cu mari formații corale ori teatrale de amatori, cum a fost Sindicatul învățămînt de la Dărmănești, condus de învățătorul Ion Stoian, cu piesa „Copilul”, care a obținut locul II la un Festival național! Amintindu-mi de toate acestea din vremuri de demult apuse, nu pot să nu mă întreb unde mai este efervescența culturală de altădată, cînd se repeta pînă la ore tîrzii din noapte pentru orice realizare?! Cine-și mai amintește de corul de la Răcăciuni, condus de profesorul Ciucur, care culegea toate premiile la concursurile dintre căminele culturale? Sau de cele ale Caselor de Cultură de la Tg. Neamț (pe atunci Bacăul era regiune) condus de prof. N Avasîlcăi, un fost preot răspopit, sau cel de la Moinești, condus de Victor Crăciun?! Aceste instituții erau cotate ca mari citadele ale muzicii corale românești. Astăzi, tineretul din localitățile respective nici nu au auzit de performanțele înaintașilor lor. Cine mai știe astăzi, dintre moineșteni, că cele două cluburi, fostul 23 August, actualmente „Lira” și M. Eminescu (pe atunci separate) și cu Casa raională de Cultură aveau pe atunci șase echipe de teatru cu program săptămînal, precum și contracte cu Stațiunea Slănic Moldova pentru fiecare serie de turiști-pacienți? Aici au văzut lumina rampei piese ca: Ecaterina Teodoroiu, Omul care a văzut moartea, Patima roșie, Secunda 58, Orașul în flăcări, Microbii, Jocul de-a vacanța, Tache, Ianche și Cadâr, Grădina cu trandafiri, O zi de odihnă, O noapte furtunoasă, Frizeri de mare viteză și Cerneala istoriei. Ultimele două scrise de un autor local, care la un concurs de dramaturgie din 1978 a obținbut premiul II pe țară cu piesa „Sonda 410”. Am uitat să spun că cu piesa „Omul care a văzut moartea”, de Victor Eftimiu, s-a mers în finala pe țară, unde s-a luat premiul II pentru interpretare, iar cu „Pescărița de pe Volga” – premiul I. De asemenea, Casa raională de Cultură din Tg. Neamț a pus în scenă „Vassa Jaleznova”, de Gorki, cu care a făcut un turneu în Nordul Moldovei, fiind considerată o realizare artistică mai bună decît a Teatrului Național Craiova, de către cei care au văzut la Bacău și spectacolul lor.
Ei… nostalgii, nostalgii! Scriind despre aceste lucruri, parcă retrăiesc din nou acele momente din tinerețe! De pildă, la un spectacol la Slănic cu „Omul care a văzut moartea”, după al doilea act au venit la cabine niște spectatori care au spus că sînt actori la nu știu ce teatre din țară și ne întrebau de la ce teatre ne-am adunat să facem o „șușanea” sub umbrela Casei de Cultură din Moinești, în vacanță. Nu i-am putut convinge că sîntem amatori. Același lucru s-a petrecut la o altă serie, tot la Slănic, cu piesa „Patima roșie” de M. Sorbul, cu toate că într-un rol a trebuit să joace electricianul trupei, în locul titularului, care nu reușise să vină la spectacol. Nu pot trece cu vederea nici montarea spectacolului cu piesa…Escu, de T. Mușatescu, în cadrul Sindicatului regional Finanțe-Sfaturi din Bacău, din anul 1954, regizat de regretatul actor Valeriu Pascu, spectacol care s-a jucat în toată regiunea Bacău aproape un an de zile.
Pe timpul acela formațiile de teatru de amatori erau și un fel de pepinieră pentru teatrele profesioniste. Astfel, de la Tg. Neamț și-a făcut o carieră din teatru Citna Zosmer, care la început a jucat pe scena Teatrului de Stat Bacău, apoi prin concurs a ajuns la teatrul din Pitești, de unde s-a și pensionat. De la Moinești au ajuns în teatre profesioniste Mitică Iancu, la Teatrul Dramatic din Galați și Jive Guran, la Teatrul București, cum se numea în timpurile acelea. Privind în urmă, de la distanța de o jumătate de secol, la modalitatea în care se fac educație și… cultura tineretului actual, îmi vine să plîng! Parcă n-aș mai fi în aceeași țară în care au fost posibile și realizările de mai sus! Nu este mai puțin adevărat că, acum, nici teatrele profesioniste nu prea sînt băgate în seamă, așa că ce să mai așteptăm din partea guvernanților să-și îndrepte atenția și spre activitatea de amatori!
Tineretul de astăzi este cel mai vitregit de soartă. Li se vîntură, de către potentații zilei, ajunși la cîrmă, în disprețul lor pentru valorile pozitive ale omului, gogoși precum: „Aveți răbdare!… Peste cîteva luni, dacă ne ajutați să ne menținem la putere, totul va fi bine… Veți dobîndi locuri de muncă, locuințe pentru tineri și va fi cum nu se poate mai bine. Laptele și mierea se vor revărsa în valuri asupra voastră. Împrumuturile internaționale vor curge gîrlă. Uniunea Europeană ne va blagoslovit cu cîteva miliarde de euro, iar trimișii lumii occidentale abia așteaptă să ne scoată din „sărăcie”. Și cîte asemenea palavre pentru a „narcotiza” tineretul cu promisiuni deșarte?! Pînă atunci, „corul robilor” dintotdeauna și de astăzi strigă că a atins limita suportabilității! Pînă cînd, oameni buni, pînă cînd cei năpăstuiți vor cînta același cor al disperării și înfometării? (Aurel BERARU)
Lasă un răspuns