Nicoleta BLANARIU
2002 a fost declarat „anul internațional de luptă împotriva foametei”. Timp de trei zile, Bacăul se află în primele rînduri. Pe stindarde sale putem citi: „La plăcinte înainte…”, „Vin ai noștri, pleacă ai noștri…”, „Zilele genorizătății”.
Am auzit mai demult un banc despre înțelepciunea rabinică.
„- Rabine – se plînge omul la ananghie – am familie grea, nu-mi mai ajunge casa pentru toți ai mei. Sfătuiește-mă. Cum mă înveți, așa fac.
– Du capra în casă.
– Hm!… Așa am să fac.
După cîtva timp, omul cu pricina se întoarce.
– Cum e? Mai bine? – întreabă rabinul.
– E mai rău ca înainte, n-ai unde s-arunci un ac. Ce să mă fac?
– Du măgarul în casă.
Omul se întoarce după o săptămînă.
– E mai bine? îl iscodește rabinul.
– E și mai rău. Ce să mai fac?
– Scoate măgarul din casă.
Omul se întoarce iarăși.
– Acum e mai bine.
– Atunci scoate și capra – îl povățuiește rabinul.
După cîteva zile, omul revine fericit.
– Îți mulțumesc, rabin. Acum e foarte bine”.
Înțelepciunea rabinului se dovedește o lecție bună pentru mai-marii zilei de pretutindeni și dintotdeauna. Lațul se strînge bine, gîtuitor, pînă cînd mulțimea, aproape sugușată, dă semne să izbucnească. Atunci juvățul se înmoaie. O gură de oxigen… mulțimea răsuflă ușurată și potolită. Altă viață! Și ciclul domesticirii în masă se reia. De secole. O politică veche pe care nici vremea democrației de paradă n-a uitat-o. Valorile sunt relative. În comparație cu mai răul, răul pare chiar confortabil. Mai-marii zilei ne arată abili doar răul față de mai rău, nu și răul față de bine. Pentru ca, Doamne ferește!, să nu ne treacă cine știe ce prin minte. Totul dintr-o grijă vecină cu neliniștea maternă a acelei cetățene care pe vremuri ocupa cabinetul numărul 2 și care poruncise sistarea emisiunilor TV la orele 22, pentru ca nu cumva „oamenii muncii” să-și irosească forțele zgîindu-se noaptea la televizor.
Mulțimile se îndobitocesc prin lipsuri, înfometare, agresiune psihologică, muncă istovitoare pe bani puțini. Totul asezonat cu o atmosferă de nesiguranță generală, de descurajare cronicizată, care-i face pe unii să vadă exodul ca unică soluție, iar pe alții să-și pună capăt zilelor. După care cei rămași – atunci cînd li se va îngădui – vor da buzna să strîngă resturile de la ospățul regal. Vor linge poate mîna cu juvățul – acum atît de „generoasă” – și vor sfîșia între ei („divide et impera”) pentru prioritate la firimituri. Dar își vor susține stăpînul (chiar și în alegeri), în speranța unei alte îmbucături… de bogdaproste. Vă amintiți primele luni ale lui ’90, cînd majoritatea credea că Mesia în persoană a coborît la București, a mărit lefturile și dă „stimaților concetățeni” ceea ce li se cuvine. Dar minunile țin – precum se spune – doar trei zile. La Bacău, ca și aiurea.
Am asistat trei zile la o manifestare unde vedetele au venit ca să-și ia banii, curioșii ca să caște gura, calicii pentru că n-aveau nimic de-ale gurii pe acasă, iar „cei mai iubiți” ai urbei pentru că… or fi avut și ei motivele lor. Din milioanele pe care le întorc cu lopata, își pot permite să investească ceva în popularitate. Ceea ce nu e deloc o pierdere. Ba dimpotrivă, e investiție pe termen lung.
Se pune întrebarea la ce servește acesată defilare gastronomică
(mai mult sau mai puțin) și înainte de toate zgomotoasă. Problema sărăciei pe glob sau în oraș n-o rezolvă (nici nu și-a propus nimeni, în mod serios, așa ceva), aceea a foamei estivale așijderi, necum panica melomanilor isterizați de poluarea sonoră a zilelor de week-end. Ce problemă, a cui și cum o rezolvă ultima fiestă autohtonă n-aș putea spune. Sau poate nu rezolvă ultima fiestă și chiar ni s-a violentat auzul degeaba. Auzul și poate mirosul. Cu miresme de mititei, aere de vedetă și fumuri de VIP.
Simplul cetățean Cutare, dacă dă vreun bairam, e obligat să se destindă în limitele decibelilor legali. De nu, la sugestia vecinilor, poate încasa ușor o amendă pentru tulburarea liniștii publice. Nimeni nu-i dator să-i suporte preferințele muzicale, mai ales atunci cînd are de lucru, cînd sugarul i se zvîrcolește în brațe, trezit de bubuitul ferestrelor sau cînd, după o săptămînă de lucru (în care chiar muncește), vrea pur și simplu să se odihnească. Se spune că pe vremea cînd Anglia era în carantină, regina i-a refuzat unei prietene și principese europene care urma s-o vizitize, cererea de a i se permite să intre pe teritoriul britanic însoțită de cățelul ei, de care nu se despărțea niciodată. Răspunsul, cu adevărat regal, a fost: „Nu am atîta putere încît să încalc legile statului pe care-l conduc”. Dar noi, spre norocul unora și nenorocul altora, nu sîntem Anglia și nici nu vom fi prea devereme, atîta timp cît politețea și corectitudinea conducătorilor nu există decît în poveștile de călătorie.
Cu cîțiva ani în urmă, la o oră de clasă, voiam să penalizez cu o notă în catalog, un elev de liceu prost pregătit și, pe deasupra, cu gîndul aiurea. Colegii lui de clasă mi-au spus: „Lăsați-l, doamna profesoară, îi e foame…Locuiesc la internat, mîncarea e slabă, iar părinții nu-l pot ajuta”. Acum cîteva zile, o studentă mi-a mărturisit: „Am plîns în librărie. Îmi doream cartea aceea și știam că n-o pot cumpăra”. Foamea lor – a fiecăruia în felul său – o va potoli un festin vestit cu surle și trîmbițe, o dată pe an?
N-am nimic împotriva generozității, ba dimpotrivă. Dar numai atunci cînd nu înseamnă pomană demonstrativă, jignitoare și folositoare
(pentru o bună imagine) doar celor ce-o fac. Personal, am avut impresia că Bacăul a deshumat în ultimile zile sfintele moaște ale cultului personalității. Urmarea?
Lasă un răspuns