Enigma de la Lunca – Mare
Începutul lunii mai, leat 1481, Lunca-Mare din ținutul Bacăului. Primele raze de soare se revarsă asupra albiei Siretului. Ca un abur, ceața se risipește ușor, dezvăluind o imagine neobișnuită. Nemișcate, gata de luptă, se aflau rînduite: o oaste turcească și una muntenească. Liniștea dimineții era tulburată, din cînd în cînd, doar de nechezatul cailor. Călare, avînd o mînă sprijinită de garda iataganului și cu cealaltă deasupra ochilor, căutînd în zare, se afla comandantul Ali-bey. Alături de el, cu neliniște în suflet, se afla domnul Munteniei, Basarab Tepluș.
– Iată-i! strigă turcul.
Nu departe, împînzind dealurile, își făcu apariția mult temuta oaste moldovenească. Era așa de aproape, încît se puteau distinge steagurile. Cei doi știau că moldovenii erau conduși de însuși Ștefan-Vodă. Ali-bey tocmai se pregătea să dea semnalul de atac, cînd un călăreț cu calul în spume se îndreaptă spre el. Din tolba prăfuită el scoase o scrisoare pecetluită pe care o înmînă conducătorului turc. Ali-bey rupse sigiliul și citi mesajul. Rămase fără grai. Se îndreptă, apoi, spre domnul Munteniei, căruia îi șopti vestea la ureche. Acesta apucă să spună doar: „Doamne!” Apoi, comandantul turc chemă pașalele, cărora le dădu o poruncă incredibilă: părăsirea locului de luptă și întoarcerea spre casă. Un lucru de necrezut se petrecu, însă, și în tabăra moldoveană. Necruțătorul Ștefan lăsă cele două oști să plece fără a le ataca! Firește, întrebarea este: ce fapt extraordinar s-a petrecut atunci pe malul Siretului, la Lunca-Mare?
Pentru a găsi răspunsul să ne întoarcem în timp, în anul 1477. „Ștefan, voievodul Moldovei, bărbat mare la suflet, cum îl numește Jan Dlugasz pe la Sf.Martin (11 noiembrie), a intrat în Țara Românească”, instaurîndu-l ca domn pe Basarab Tepluș. Ștefan dorea în acest fel să-și asigure liniștea din această parte, cu convingerea că domnul pus de el îi va fi loial. N-a fost să fie așa! Nici n-a ajuns bine acasă domnul Moldovei, că la 19 iunie 1478 Tepluș s-a și închinat la turci. Mai mult, era să-l lase și fără sprijinul lui Matei Corvin, făcînd-o pe mediatorul între turci și unguri. La auzul acestor vești, supărarea lui fu, într-adevăr, mare. Furios, la 15 martie 1480 el își trimite oamenii în Țara Românească, îndemnîndu-i pe munteni să-l pună în scaun pe un alt protejat al său, pe Mircea, fiul lui Vlad Dracul, cu avertismentul că „nu-l vom lăsa pînă nu va dobîndi baștina sa, Țara Românească”. Din nefericire, unii boieri munteni nici n-au vrut să audă de Mircea.
Cum să nu se facă Ștefan negru de furie cînd primi răspunsul lor: „Ai tu, Ștefane voievod, oare omenire, ai tu minte, ai tu creieri, de-ți prăpădești cerneala și hîrtia pentru un copil de curvă, fiul Călțunei, și de zici că-ți este fiu? Dacă ți-e fiu și vrei să-i faci bine, atunci lasă-l să fie după moartea ta, domn în locul tău, iar pe mama sa ia-o să-ți fie doamnă, cum au ținut-o în țara noastră toți pescarii din Brăila!”
Replica lui nu s-a lăsat prea mult așteptată. Pătrunde fulgerător în Țara Românească, face praf oastea muntenească, cu toate că era sprijinită de „o puternică oaste turcească”! Cad la 8.000 de turci, iar din toată oastea munteană scapă prin fugă strașnică doar Basarab Tepluș cu patru oameni! Rînd pe rînd cucerește toate cetățile ocupate de turci la Dunăre. Apoi, adună pe puținii boieri munteni și-l pune pe tron pe protejatul lui, Mircea. Satisfăcut, Ștefan se întoarce la Suceava. N-apucă bine să-și savureze victoria, că din Țara Românească îi vine vestea că Basarab Tepluș l-a înlăturat pe Mircea-vodă, cu ajutor turcesc. Îndrăzneț, Tepluș își face planul să atace pe Ștefan chiar la el acasă. Singur, n-avea nici o șansă. Apelează din nou tot la turci. Ali-bey comandantul, însă nu voia să se bage într-o aventură care să se termine prost. Atunci, domnul Munteniei apelează la argumentul forte: banii. Va scrie chiar el că „destul am cheltuit cu Ali-bey de l-am întors împotriva Moldovei”. Turcul, însă, nu era un ageamiu în luptele cu moldovenii. Abia la 25 aprilie 1481, după o amplă pregătire și după ce Tepluș întărise o serie de fortificații, pătrunde în Moldova. Oștile turco-muntene pradă totul, urmînd cursul Siretului și ajungînd pînă la Lunca-Mare, Bacău, cînd în față i-a ieșit Ștefan. Acum se știe ce veste i-a comunicat Ali-bey domnitorului muntean și de ce au făcut cale întoarsă. La doar 52 de ani, Mehmed al II-lea murise de apoplexie în tabăra de la Hunkar Cayri (Pajiștea Sultanului) așezată între Maltepe și Getze, în expediția contra mamelucilor pentru cucerirea Siriei și, desigur, a Egiptului. De ce nu i-a atacat pe invadatori la intrarea în Moldova, așa cum obișnuia? Se pare că evenimentele l-au surprins nepregătit. De aceea, nu va urmări acum nici retragerea celor două armate. Dar, Ștefan nu era plămădit din aluatul celor care se mulțumesc că au scăpat de luptă. Își pune la punct oștirea și intră în Țara Românească, înaintînd pînă la Râmnic. Aici l-a învins „pe Tepeluș voievod cu toată oastea lui și a cîștigat lupta și a omorît pe Tepluș voievod și a așezat pe Vlad voievod ca domn al Munteniei!”
Victorios, Ștefan revine acasă. Acum putea, în sfîrșit, să fie mulțumit. N-a fost să fie așa! Nici cu Vlad Călugărul n-are noroc, acesta sărutînd papucul turcilor. Ștefan nu se lasă; la 10 martie 1482 „ocupă și anexează Cetatea Crăciuna”. Pentru a elimina o surpriză ca cea de la Lunca-Mare și a întări granița vestică, el hotărăște: „La Bacău va fi așezată o curte domnească, iar cel ce va sta aici va fi chiar Alexandru – pre iubitul său fiu”. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns