Enescu la „Ateneul” băcăuan
La galop, trăsura ieși din strada I.Sturza și trecu prin fața „Primăriei”, apoi a „Palatului Administrativ”. E o frumoasă zi de vară a anului 1923:
– Trăiască maestrul Enescu!, strigară cîțiva băcăuani, ridicîndu-și pălăriile în semn de salut.
George Enescu zîmbi și le făcu, bucuros, din mînă. Vizitiul trase puternic de frîu și apoi opri exact în fața intrării în Palatul „Ateneului”. Enescu coborî din trăsură, urmat de acompaniatorul Ionel Gherea și de primarul Bacăului, Ioan Grigoriu. Cu emoție, Maria Gherghescu, președinta „Societății Ortodoxă Națională a Femeilor Române”, filiala Bacău, în fruntea a 60 de eleve, îi înmînă un uriaș buchet de trandafiri și-i adresă urări de bun venit în Bacău. Lumea adunată la intrarea în clădire, aplaudă. Pentru o clipă, George Enescu se opri și admiră „Palatul Ateneului”. Primarul Grigoriu îi spuse, în cîteva cuvinte:
– E cea mai frumoasă clădire din oraș, operă a d-lui arhitect George Sterian. În aripa dreaptă se află „Chestura Poliției”, iar în cea stîngă „Secția de pompieri”. La etaj, așa cum o să vedeți, avem o sală de expoziții și serbări școlare, precum și o alta, pentru conferințe și teatru, cu un număr de 15 loje! Între 1916-1918 aici a funcționat un spital de răniți.
Urcară. Sala de teatru era neîncăpătoare pentru mulțimea de băcăuani dornici să-l vadă și să-l audă pe marele Enescu. Erau prezente toate oficialitățile: prefectul Constantin Chiru, Dionisie Ionescu – decanul avocaților, Olimpia Grigoriu – președinta „Cercului de Gospodine”, Ioan Parfene – șeful Gării, revizorul școlar Vasile Ioan și subrevizorul Gheorghe Ciucescu, Osias Herșcovici de la „Secția industrială”, farmacista Adriana Antonescu, dar și scriitorii Grigore Tăbăcaru și George Bacovia.
În cîrje, cu un picior amputat, se îndreaptă spre el un fost soldat:
– Maestre Enescu, mă mai cunoașteți? Sînt soldatul Munteanu Ion și în noimebrie 1916 ați fost și ați cîntat la spital pentru noi, răniții. V-am ascultat vioara dumneavoastră vrăjită. Erați ca un zeu pogorît din înălțimi să ne mîngîiați durerea nesfîrșită a noastră. Vraja muzicii ne-a redat puterea de a trăi.
Enescu îl îmbrățișă pe bravul soldat. Apoi, tulburat, urcă pe scenă în aplauzele mulțimii.
Ce a cîntat la Bacău?
Turneele „cuprindeau mai multe programe, scria impresarul său, Cohen, pe care le numeam între noi 1,2,3 etc. Aveam, fiecare, o listă pe care puteam vedea ce program se va cînta în fiecare oraș”. Atunci a interpretat unele bucăți din Paganini, Sarasate, Keisler, dar „niciodată nu-și alcătuia un program fără să includă măcar o sonată de Bach, sau ceva din aceeași sferă spirituală. Se pare că la un moment dat Cohen l-a întrebat:
– Maestre, la ce servește să bagi pe Bach în program? Luminează-mă și pe mine. Îți garantez că dintr-o sută de oameni în sală nu-i place nici unuia. Pe cînd, dacă le-ai cînta așa cum știi dumneata să cînți, „Humoressca”, sau ceva din Kreisler, ai face plăcere tuturor”! Enescu i-a răspuns, însă, sec:
– Îmi pare rău că-i plictisesc, dar n-am ce să le fac. Să-l considere și ei pe Bach ca pe o doctorie. Are să le facă bine la sănătatea muzicală!
A părăsit Bacăul mulțumit, așa cum declara, „să servesc de îndrumător, ducînd muzica în cartierele mărginașe, în provincie, la țară”.
Eugen ȘENDREA
Lasă un răspuns