Ștefan RADU
La 26 ianuarie 1994, România era prima țară est-europeană care semna Documentul-cadru pentru înființarea Parteneriatului pentru Pace. Negocierile dintre SUA și Federația Rusă – sîcîită de insistența Pactului Nord-Atlantic de a se extinde către fostul lagăr socialist – au dus, atunci, la inițierea aceastei structuri militaro-politice de colaborare între pretendenții la aderare și statele deja membre ale Alianței. A fost o anticameră dură, de care unii au trecut mai repede – Ungaria, Cehia, Polonia -, iar alții – printre care și România – au fost ținuți la colț pentru a învăța regulile selectului club. Ieri, în sfîrșit, am ajuns la momentul în care Parlamentul nostru a ratificat acordul de aderare după ce restul statelor membre au efectuat acestă procedură. Ne-a mai rămas doar să ne apretăm ținutele de gală pentru ca la mijlocul lunii martie să trecem prin ceremonia de primire în NATO în postura de bibani extenuați de-atîta instrucție de front. În zece ani – cît ne-a trebuit să ajungem la liman – am executat toate ordinele primite, am sărit în tranșee chiar și atunci cînd nu ne-a cerut cineva un asemenea sacrificiu, ne-am oferit voluntari – chestie extrem de importantă pentru orice răcan care vrea să aibă o viață mai bună cu superiorii – și am strîns din dinți cînd doi dintre militarii noștri au căzut la datorie în luptele din Orientul Mijlociu. Armata Română, disciplinată și îndurătoare în sărăcia în care se zbate, a trecut unul dintre cele mai grele examene ale României, acceptînd toate restructurările și reformele impuse.
Obținerea statutului de membru deplin al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord reprezintă pentru România o gură de oxigen, vitală, în contextul scandalurilor declanșate de negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană. A fi membru NATO nu presupune automat că ai drum liber spre UE, însă – ca la interviurile pentru ocuparea unui post – constituie un avantaj. Pentru piețele financiare internaționale, semnalul este unul de stabilitate politică, de ieșire din zona gri a post-comunismului. Chiar și Consiliul Europei are acum mai multe argumente pentru a insista să ne facem temele referitoare la aderare. Putem compara situația cu ceea ce se întîmplă în Turcia. Această țară stă la porțile UE, în așteptare, de vreo două decenii. Însă fiind membră NATO, pe teritoriul ei, în ultimii zece ani, s-au înregistrat investiții record. Marii producători de autoturisme, camioane și autocare sînt prezenți cu uzine importante, infrastructura rutieră este incomparabilă cu a României, credibilitatea instituțiilor statului depășește ceea ce există în lumea musulmană, iar corupția este controlată prin mijloace extrem de dure. Am văzut, la față locului, cum autoritățile și populația, împreună, fac eforturi considerabile pentru modernizarea țării, pentru siguranță socială, pentru depășirea tarelor de mentalitate. Grecia – un alt exemplu balcanic – a devenit membră UE la 1 ianuarie 2000. Înainte, în calitate de membră NATO, a învățat să fie europeană, chiar dacă – din punct de vedere istoric – este întemeietoarea culturală a Europei. Am fost de mai multe ori în această țară și pot depune mărturie că evoluția a fost radicală, ajungînd astăzi să concureze – ca formulă de succes politic și social – oricare parteneră din UE. Însă oamenii din ambele țări menționate au înțeles rapid că, în noul context, trebuie să renunțe la bacșiș, la tîrguieli mincinoase, la lene și bășcălie, la mulțumirea de sine. Chiar dacă își iubeau trecutul glorios, imperial, au înțeles că sînt, acum, precum cartofii: „Tot ce au mai bun este în pămînt!” (parafrazîndu-l pe Napoleon). Și de aceea au schimbat… cultura.
Lasă un răspuns