Premieră la Teatrul „Bacovia”

„Un tramvai numit dorință”

După o stagiune ambiguă ca cea de anul trecut, Teatrul „Bacovia” revine în forță cu un spectacol realmente tulburător, arătîndu-ne că scena rămîne acel spațiu privilegiat în care OMUL reflectează asupra condiției sale existențiale și istorice, dînd spectatorului șansa de a ieși din izolare și a medita, învățîndu-l, astfel, bogăția
dialogului, al trăirilor, precum și toate formele diversității de viață.
în piesele lui Tennessee Williams violența, nebunia și moartea veghează și distrug orice mugur de viață adevărată, de puritate și dragoste. De la „Orfeu în Infern”, „Vară și fum” și pînă la „Un tramvai numit dorință”, autorul urmărește realitățile crude ale contemporaneității, distrugătoare a valorilor numite cinste, puritate, dragoste, care continuă să existe ca idealitate și vis, disimulate în subtile metafore teatrale. Regizorul Dumitru Lazăr Fulga reușește să amplifice drama ratării unor vieți sufocate de zbaterea într-un mediu de un înfricoșător primitivism, unde minciunii, indiferenței și visului nerealist li s-au îngăduit să croiască destinul unor oameni.
Sosirea mult prea visătoarei Blanche (Eliza Noemi Judeu) în casa surorii sale, Stella (Firuța Apetrei), va tulbura grav existențele dintr -un univers saturat de violență, primitivism și revoltă, anulînd disponibilitățile unor renașteri prin iubire și compasiune. Regizorul a încercat și a reușit să creeze un echilibru sensibil între drama existențială, poezia simbolurilor și imaginea infernului social – psihologic în care se mișcă personajele, obligate să trăiască în silnicie și permanentă repulsie. Sînt trei direcții pe care textul dramatic le îngăduie. Directorul de scenă nu a acordat pondere specială nici uneia, socotind coexistența lor absolut necesară. Concepîndu-și singur scenografia și coloana sonoră cu deosebită inspirație, regizorul a creat un spațiu în care personajele să-și găsească solide repere ideatice și simbolice pe care să se sprijine. Distribuția rolurilor s-a dovedit la fel de inspirată, angajînd două actrițe cu o forță dramatică recunocută – Firuța Apetrei și Eliza Noemi Judeu – ce au știut să parcurgă cu un talent deosebit două partituri extrem de solicitante și complet diferite; una prin umanitatea ei, cealaltă prin visuri aberante și o pudoare falsă, contrară decăderii ei morale, dar explicabilă prin ratarea unei profunde iubiri adolescentine. în rolul lui Blanche, Eliza Noemi Judeu a nuanțat trăirile pe un registru interpretativ extrem de întins, dezvăluind cu grație și rafinament drama pe care mintea personajului nu o percepe la dimensiunea cutremurătoare a decăderii ei sufletești și a nebuniei finale. La rîndul ei, Firuța Apetrei (Stella) este remarcabilă prin relevarea bogăției sentimentelor infinitezimal nuanțate, cu o interioritate a trăirilor pe cît de bogate pe atît de frumoase în simbolistica lor. Cele două surori franțuzoaice (Stella și Blanche) se vor regăsi superb în amintirile copilăriei lor și se vor despărți din cauza barbariei lumii în care trăiesc.
Urmărind direct școala „tinerilor furioși”, regizorul a lăsat libertatea actorului Ion Goranda (Stanley) să creioneze un prototip al individului gîtuit de revoltă împotriva mediului social și familial tern, obositor, același azi, mîine și întotdeauna. El a izbutit să surprindă cu un talent greu de uitat dihotomia personajului, sfîșierea lui dramatică între primitivism, setea de puritate, de adevăr și viața destrăbălată pe care o duce între băutură, jocul de cărți și munca plictisitoare de ani și ani în aceeași ambianță și cu aceiași prieteni. Actorul este o prezență scenică puternică, măsurată, care relevă cu o uimitoare capacitate dramatică coordonatele abisale ale unei victime a infernului în care trăiește și din care evadează sufletește prin apariția unui fiu născut de Stella, soția sa. Știința afișată de actor de a trece cu ușurință de o imagine înfricoșătoare a unui Stanley primitiv la altul în care neliniștile, insatisfacțiile și eșecul îl umanizează într-o măsură acceptabilă. Ștefan Ionescu (Mitch) realizează (într-un rol nu foarte important) scene de adîncă emoție și diversitate interpretativă în confruntarea naivă cu Blanche, iar Adrian Găzdaru (Steve) punctează cu talent trivialitatea în care se complac cei trei bărbați, concentrînd firul epic la temperatura focului devastator al psihologiilor rutinizate, al egoismului și indiferenței față de ceilalți oameni. Cu un joc solid și convingător Florina Găzdaru creează durabil un personaj ca o cutie de rezonanță de tip violoncel din care izbucnesc patimile, dar și rudimentara înțelegere a relațiilor statornicite în lumea primitiv-sufletească a eroilor piesei. Un personaj simbolic interpretează, fără cuvinte, numai din priviri și gesturi Corina Goranda, parcă
prezență sumbră și rău-prevestitoare a iadului ce va pulveriza în cenușă destine fără viitor.
„Un tramvai numit dorință” este, așadar, un spectacol de o deosebită frumusețe și putere de sugestie, unul dintre succesele rare într-o stagiune artistică, o reprezentație ce va lăsa trainice amintiri spectatorilor. (Vasile PRUTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!