Jalbă, din Lupeni

Stă aici, pe banca din spatele Consiliului; stă cu mîinile în palme, în vreme ce din cer o ploaie măruntă, dar caldă, cade din ce în ce mai repede. Cred că e aici de aproape o jumătate de ceas, eu, ceva mai încolo, sub castanul încă verde, îl privesc și gîndesc la singurătate. Nu sîntem decît noi doi și, deodată, parcă trezit din somn, mă privește și mă întreabă, cu un glas baritonal: „Ești de prin zonă…? Spune-mi, Casa modei unde-i?”. Mă ridic de pe bancă și mă așez lîngă el. Omul, scund, are pe cap o șapcă de aia, din piele – „Lenin în Octombrie”, îmi vine în gînd tabloul acela celebru – e îmbrăcat gros, cu surtuc de iarnă, pantaloni din șiac, în picioare cu bocanci. „âs din Hunedoara…deși-s de pe aici… dar nu mai cunosc locurile, am plecat de mult și am revenit destul de rar. O fi deschis la Casa modei?”. în față are o sacoșă mare, din rafie colorată, din acelea cu care unii excursionișrti pleacă peste hotare, se apleacă, trage fermoarul și scoate un pachet dolofan. „Știi ce am aici?”. „De unde să știu?!”. „Am mai multe blăni de nutrii. Vreau să fac niște căciuli, două bărbătești și una femeiască. Da’ spune, unde-i Casa modei, dacă știi?”. âi zic. Dar nu pleacă. âi place să vorbească, e un tip deschis, are strungăreață și zîmbește tot timpul. „De fapt, îs din Podu Turcului”. „De unde ești, chiar din Podu…?. Sau din Sîrbi, ori Lehancea, ori Bălănești…?”. „Ești de pe la noi? âs din Lehancea. âs de-o lună acasă, că stau în Hunedoara, mai bine zis în Lupeni. Da’ mă trage ața!… Unde te-ai născut e locu’ sfînt al omului. Acu’ am și vreo două hectare de pămînt. Cum mă vezi, eu îl muncesc”. „Cum zici că te cheamă?” – îl întreb, după ce mă recomand. „Jalbă… Jalbă Dumitru. Ai auzit de numele ăsta?”. „Păi cum să n-aud, la Lehancea sînt mulți de-al de Jalbă…”. Mă privește, din nou, cu insistență: „înseamnă că ești de pe la noi, altfel nu se poate!”. „Ba se poate!”. Și-i zic, pe îndelete, cum vine vorba. „Asta înseamnă că știi județul bine, nu?”. „Cam așa ceva”. „Da’ prin Lupeni ai fost? Da’ prin Hunedoara sau Călan?”. „Nu, n-am fost”. „Mai bine că n-ai fost. Știi, totul s-a distrus. Era furnalul ăla uriaș din Călan… Noaptea lumina ca ziua. L-au vîndut la fier vechi. Știi cum s-au vîndut, pe la noi, întreprinderile la fier vechi?”. „Nu, de unde să știu!…”. „Cu tot cu tren și locomotivă! S-au dus peste graniță și nu s-au mai întors!” Il privesc cu mirare. Imi zic: iată un nostalgic. Omul continuă: ” Eu m-am dus la mină cînd aveam 23 de ani. Cu mai mulți băieți din sat m-am dus. Doi dintre ei au murit. îngropați de vii. Mina se ține cu vieți omenești… Eu am scăpat! 29 de ani am muncit în subteran. Acum sînt pensionar. Anul ăsta am împlinit 70. âs bătrîn de-acu’. La Lehancea vin des. Eu muncesc pămîntul. Acasă, la Lupeni, am nevasta – am luat-o tare de mulți ani, era fată din Satu Mare -, am și două fete și un nepot. La Lehancea nu mai am pe nimeni…Decît mormintele părinților și pămîntul pe care mi l-au lăsat… Și unde ziceai că-i Casa modei…?”. L-am condus acolo. Om viguros nea Jalbă ăsta! Să-l fi văzut cum mergea: ca un soldat de carieră. Apăsat, de parcă bătea pas de front. „Minerii erau a treia armată. După armata adevărată și cefereu. Acu’ ne-am cam dus. Nu mai e ce-a fost!…”. „Păi, ai 70 de ani”, i-am zis. „Așa-i…! Da’ mă țin încă bine, deși mi-am petrecut atîția ani de viață în întuneric…”.
Eugen Verman de

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!