Ore cu profesorul Ion Rotaru
Constantin CĂLIN
âmi place să-l ascult ori de cîte ori am ocazia. Unii oameni vorbesc întremător, alții vorbesc moleșitor. Face parte dintre primii. Chiar și atunci cînd rostește o singură frază, aceea are energie. O spune hotărît, apăsat. Forța sa discursivă se simte însă cînd vorbește mai lung. Ridicat în picioare, impresionează mai întîi auditoriul prin ținuta sa dreaptă fermă, virilă. Sacoul îi stă mulat pe bust. Cu trunchiul puțin răsucit, pare gata de o înfruntare. Ii privește pe cei din fața sa autoritar. Fără asprime, dar și fără complicitate. Oratoria sa e populară, accesibilă. Nu jignește inteligența celor ce știu, nu-i complexează pe cei ce nu știu. Populară înseamnă pasionată și simplă. Merge direct către miezul lucrurilor. Nu se încurcă în amabilități, sofisticării și limbuții. Expune, explică, dezbate. Recurge mult mai des la anecdotă decît la teorie. Teoriile sînt slăbiciunea cucoanelor savante și a belferilor pedanți. Ceea ce oferă el e consistent și, nu o dată, crocant. Nu abstracțiuni inutile, ci ceva de ținut minte. Gesticulația sa e cea a omului obișnuit să aibă mereu o carte în mînă, cu antebrațele îndoite ca un suport. Uneori parcă dă pagina, alteori parcă îndepărtează pe cineva dintr-însa. Mereu „tare pe subiect”, vorbește cu convingere, serios și în pasajele umoristice, pe care le dilată pînă ce publicul izbucnește în rîs. L-am auzit spunînd zeci de lucruri amuzante, dar nici unul vulgar. Prietenos, nu cedează niciodată familiarității debutonate, iar cînd unii o caută, se preface a nu băga de seamă.
Vorbește, bineînțeles, despre literatură. E plin de Alecsandri, de Creangă, de Caragiale. Despre Eminescu a scris cîndva o teză de doctorat. Apreciază în chip deosebit pe Budai-Deleanu și pe Cantemir. E familiarizat în amănunt cu cronicarii, cărora le-a revelat „valorile expresive”. Nu-i epocă pe care să n-o guste. E, de altfel, autorul unei istorii integrale a literaturii române, care începe cu Ovidiu și „străromânii” și vine pînă la zi. Lucrează la ea de peste treizeci de ani. A adus-o pînă la volumul 7, unde urmează să-i bage pe criticii și istoricii literari. Cu un lustru în urmă zicea c-o să-i lase pe dinafară. Constat că s-a răzgîndit. Cum o să-i prezinte? Unii dintre ei l-au șicanat. Suflet puternic, a mers însă înainte. Dacă n-a avut critica de partea sa, a avut în schimb publicul. O bună parte a ultimei generații a învățat literatura cu ajutorul său. „Analizele (sale) literare și stilistice” au ajuns la a noua ediție. Le-au preluat și cei de dincolo de Prut. Și asta fiindcă e (ceea ce puțini mai știu să fie) profesor. Elevii și studenții îl citesc cu plăcere. Oralitatea discursului său critic îi atrage. Din el înțeleg mai mult decît din alții. Formulate răspicat, opiniile sale prind mai tare decît ale unora ce se vor legislatori în materie de axiologie. De aci invidiile, ocultările, contracarările, strîmbăturile de superioritate. I s-au dat în vileag anumite aproximații și inadvertențe, greșeli de care aproape nimeni nu scapă. Dar astea nu pot umbri sau anula o activitate ca a sa. „Omul” știe carte. Scandează ușor o strofă latinească, se descurcă cu greaca bizantină și slava veche, folosește adecvat zeci de expresii germane, citează din englezește, stă foarte bine cu franceza. Dar lucrul cel mai important, a parcurs toată literatura română. S-a devotat lecturii ei. Nu-i zi să n-o facă. Stă acasă – citește. Merge cu trenul – citește. Literatură de toate zilele. Fără prejudecăți. La 80 de ani (împliniți de curînd) continuă să fie curios; mai curios decît unii la 40. Nu se dă în lături să comenteze nume noi. Nu se teme că se compromite lăudînd pe nu știu care din provincie: poet bahic, sonetist excepțional etc. Nu-i rigid, s-a nuanțat în unele chestiuni, dar nu s-a dedat niciodată la palinodii. Ce-a zis despre unii înainte de ’90, zice și acum. Are memoria propriilor atitudini și afirmații. Și nu numai atît: are rectitudine morală. Memoria e sursă și instrument de lucru. Cînd scrie, se bazează pe ea și nu pe fișe. Lectura unei cărți e urmată imediat de rezumatul ei. Dar istoricul literar nu citește doar cărți, ci citește autori, respectiv operele fiecăruia dintre ei, mari și mici. In gesticulația sa e mult Călinescu și ceva Piru. Ce fel de Călinescu? Ce fel de Piru? Mai aproape de pămînt, fără viziuni. Mai fruști și mai aplicați. Recent s-a dezvăluit și ca diarist, publicînd pagini dintr-un jurnal ținut în Franța la sfîrșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70. Textele sînt suculente, cu gust aspru, trezitor. Adunate într-un volum, vor constitui, grație felului direct de a spune lucrurilor pe nume, o lectură dintre cele mai pasionante.ii literari. Cu un l
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.