Despre prieteni

Mihaela BUFNILĂ

Prietenii sunt cei pe care îi suni după cutremur să afli ce fac și cei pe care nu-i suni ca să nu-i sperii. Sunt cei la care te gîndești mai întîi de-a face ceva și-apoi după ce-ai terminat de făcut. Lor le spui necazurile tale ca să te răcorești sau nu le spui ca să nu le faci inima amară. âi îndrăgești în tăcere sau în gura mare, îi cerți, îi ierți, îi porți mereu în inima ta, îi vezi odată la trei ani sau mai toată ziua, îi uiți așa cum îți uiți uneori ochelarii pe nas și-apoi te-ntorci iar la ei, îi numeri pe degete și uneori nici măcar nu știi cum îi cheamă.

Viața m-a adus în dreptul unora dintre pentru doar cîteva clipe. O întîlnire incredibil de neașteptată din grădina Cișmigiului cu un om venit din celălalt capăt al hărții avea să-mi lumineze și să-mi limpezească viața după nu mulți ani. Atunci l-am văzut prima și ultima oară, preț de căteva clipe. Nu-i mai știu de mult chipul, uneori îi mai încurc și numele dar el este de-o viață împreună cu mine.

Pe dealurile înzăpezite pe care m-a aruncat „repartiția guvernamentală” cu ceva vreme în urmă, prieteni ai căror nume n-am să-l știu niciodată m-au dus pînă-n poarta școlii, făcînd pentru asta un ocol de cîțiva kilometri cu camioanele sau cu cisternele lor. Si tot atunci, pe un ger năpraznic într-o noapte cu lună, un primar a răsturnat în curtea gazdei la care ședeam o căruță cu lemne plină cît pentru un trimestru încheiat. Cu acesta din urmă am ajuns din nou față-n față și m-am bucurat să-i rostesc numele.

Prietenii sunt cei care m-au însoțit în necaz, care m-au consolat, care m-au lăsat să mă scufund pînă la fund în tristețe și care s-au bătut cu mine ca să mă scoată de acolo. Sunt cei pe care nu-i întreb „și tu ce mai faci”, cei pe care nu-i sun întotdeauna de sărbători, cei pentru care am de fiecare dată cuvinte puține dar pe care aș vrea să-i pot ține mereu în brațe.

Sunt cei care m-au sprijinit fără o vorbă, cei care m-au ajutat să mă dezvolt, să fac lumină sau ordine în jur, care au dat pereții cu var, mi-au udat florile în vacanță, au pus caloriferul în priză să fie camera caldă la întoarcere, m-au ajut să caut ce rătăcisem și să găsesc ce pierdusem, cei care bagă capul pe ușa biroului spunînd „Am trecut să te văd.Pa!”, cei care mă întreabă „astăzi cum vă este”, cei care-mi spun „lasă…”, cei care se găndesc la mine fără ca eu să știu, cei la care eu mă găndesc fără să le-o spun, cei pentru care apropierea nu este legată de distanță, cei care nu-mi cer nimic și-mi dau totul, cei care-mi sunt dragi și cînd se-nfurie, și cînd o fac pe nebunii și cînd vorbesc cu accent muntenesc.

Prieteni sunt cei fără de care aș trăi într-o lamentabilă sărăcie, cei cu care-mi beau cafeaua sau cu care nu împart nici o coajă de pîine, cei față de care nu am nimic de demonstrat și mai nimic de ascuns, cei la care mă gîndesc după o faptă de vitejie sau după un eșec, cei care-mi vin în minte după o frică mare, cei care-mi flutură din mînă în sala de concert sau pe care-i întîlnesc doar în vacanță, la capătul Dunării, de cele mai multe ori oameni cu care n-am stat prea mult de vorbă.

Prieteni sunt toți aceștia și încă mulți alții.

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!