Despre cuvinte

Mihaela BUFNILĂ

Scrise – sînt cuvinte; spuse – sînt vorbe. De orice fel ar fi ele, ne leagă mai strîns decît orice odgon și ne eliberează mai pe deplin decît orice iertare.

Dintr-o întîmplătoare așezare a lucrurilor am aflat de foarte devreme că vorbele ascund gîndurile și că adevărul poate să nu fie cel spus. Copil fiind, am fost programatic supusă adevărului, spus de fiecare dată în așa fel încît să fie suportabil și am fost deprinsă să-l prefer, cu tot riscul.

Trăim în text. Cuvîntul e prezentarea de sine și adevărul despre fiecare. Păreri, pronosticuri, „să-ți spun eu”-uri, situarea în centrul textului spre minunarea și luarea-aminte a celorlalți, risipă de vorbe, comunicare de adevăruri fundamentale, clișee de enunț și „corect” în orice impas de acord. Ca și dansul de societate sau duelul, conversația, supusă unor reguli la fel de stricte, se duce pe valul istoriei. Fraza neașteptată și deschisă, întrebarea ca un nod de cale ferată din care se poate pleca spre oriunde, pauza bine temperată, aplecarea ușoară a capului în semn de mare atenție și interes față de cele auzite, străpungerea privirii celuilalt pînă-n adîncul inimiil lui ca recunoaștere a vecinătății sale cu sinele ascultător sînt, ca și abia atingerea din sala de dans sau socoteala strînsă a numărului de pași, eșuate pe un țărm de care ne-am îndepărtat navigînd către larg. Conversația a pierdut savoarea dată de respectul față de cuvînt și față de regulile de alăturare impuse de acesta. Cei din jur nu sînt interesanți pentru felul în care spun ceea ce spun, ci pentru cuprinsul zicerii lor, subiectul contează, raportul asupra acestuia, impactul acestuia cu noul ascultător și nu formularea lui gratuit grațioasă. Relevanța discursului – înspăimîntător de subiectivă la urma urmei – umbrește discursul ca piesă de oratorie.

Efectele secundare sînt căscatul, privirea ca prin sticlă și dezinvoltura întreruperilor. Căscatul este considerat de specialiști ca efort de atenție din partea celui care ascultă, și nu ca semn de plictis. O fi, dar registrul e de la înăbușit la hăulit, și aici e diferența între spadă și bîtă. Efortul de ascultare – dacă subiectul nu e palpitant și textul nu ne farmecă – e semnul respectului față de un efort similar de punere în vorbă, care atunci cînd e gîndit ca atare e drumul pe care celălalt ne lasă să-l facem pînă la sufletul lui. Poate fi o experiență de nerepetat, dar asta n-o putem ști decît la sfîrșit. Privirea ca prin sticlă o au cei care nu se regăsesc în interlocutor ca-ntr-o oglindă, cei al căror sine e exasperat de nereflectarea sa în discurs, cei care în centrul universului crezîndu-se se trezesc acolo împreună cu alții, într-o mulțime inacceptabilă de „ceilalți”. Iar întreruperea e o îmbrînceală de stradă, semi-violentă, semi-tovărășească, unanim acceptată și înțeleasă, o suprapunere a sinelui omniprezent, a toate-știutor și unic general deținător de drept și adevăr peste celălat, peste ceilalți, peste tot.

Și toate acestea pentru că, neguvernat de legi fundamentale, nesancționat de penalități aspre aplicate pe procent de abatere, lipsit de farmec și densitate, acoperitor de adevăr și purtător de mască, textul cotidian nu ne potolește setea organică de cuvînt. úš°šT›úš0g÷+*>3 Helvetica-R cît orice odgon și ne eliberează mai pe deplin decît orice iertare.

Dintr-o întîmplătoare așezare a lucr

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!