Istoria romanțată

Trecea fanfara militară…

Grăbit, capelmaistrul muzicii militare, Eduard Hubsch, intră în sala de repetiții. Aruncă chipiul pe capacul pianului, își răsuci mustățile și, dregîndu-și glasul, se adresă muzicanților:
– Domnilor, azi vom repeta următoarele: „Arme, arme, arme, căutați”, a domnului Gavril Muzicescu. Urmează „Marșul 1877” al lui C.M.Cordoneanu și „Grivița, Rahova”. Facem o mică pauză, după care continuăm cu „Santinelă păzînd steagul” de Ioan Costescu, care astăzi o cîntă și copiii, ș-apoi „Hora armatei de la Plevna” de Grigore Tărăscu.
Erau doar cîteva din cele 200 de lucrări consacrate Războiului de Independență, un adevărat record în domeniu pentru acel timp.
Adevărul este că nu ducem lipsă de lucrări pentru fanfară. începutul fusese făcut încă din primele decenii ale secolului XIX. Pascu Purcărea, într-o atmosferă de elan patriotic, pe atunci „unteroffizier” în formația muzicii militare, „Muzica ștabului”, a compus marșul „în numele Guvernului”, fiind „cea mai veche partitură originală românească”. Pînă atunci, muzica militară era interpretată de prăfuita tubulhannă, muzica ienicerilor, cea care venea întotdeauna după purtătorii de steaguri.
în aprilie 1838, la „Eși”, șeful muzicii militare era Francisc Ruszitski. Unirea Principatelor a schimbat radical opțiunile muzicii militare. Din ordinul lui Alexandru I.Cuza, ministrul de război – I.Florescu, organizează un concurs pentru un imn național, prin „Ordin de zi pe toată Oștirea”: „Avînd în vedere că imnurile ce se cîntă la primirea șefilor sînt străine și diferează de la corpuri la corpuri, avînd în vedere necesitatea ce este de a avea în asemenea ocazii un Imn Național…”.
După doi ani, chiar în ajunul Aniversării Unirii, la 22 ianuarie 1862, Comisia însărcinată cu „ecsaminarea hymnelor” recomandă Ministerului de Război „spre a se adopta în Armata Română a următoarelor compoziții: „Marșul triumfal spre primirea steagului Măriei Sale Principele Domnitor”, compus de E.Hubsch, „Zorile cu rugăciunea”, al lui Iosif Ivanovici și „Marșul destinat la primirea oricărui șef în drept” de Pascu Pundrea. Cîștig de cauză a avut „Marșul triumfal”, care după 1881, cînd România a devenit Regat, cu versurile lui Vasile Alecsandri, va fi „Imnul Regal Român”, rămînînd melodia „Imnului de Stat” pînă în anul 1947!
Primul laureat al unui concurs internațional a fost Iosif Ivanovici. Autorul „Valurilor Dunării” ocupă locul I, din 116 compozitori, la Paris – în 1889, cu marșul „Alexandru”. Un compozitor român de origine italiană, Alfons Castaldi (1874-1942) va fi autorul cunoscutului marș „La arme”, pe versuri de Șt.O.Iosif.
După cel de-al doilea război mondial o serie de compozitori și-au legat numele de compoziții dedicate armatei. Printre ei: Gheorghe Dumitrescu, Viorel Doboș, Constantin Ghibon.
Multe dintre compoziții poartă amprenta modelului sovietic, cum ar fi: „Zdrobite cătușe în urmă rămîn” (compozitor Matei Socor, versuri Aurel Baranga). în august 1953 se cîntă pentru prima dată cîntecul „Te slăvim Românie”, devenit Imn de Stat al Republicii Populare Române (muzica Matei Socor, versuri Eugen Frunză și Dan Deșliu). Va rezista pînă în 1965, fiind înlocuit cu „Pe-al nostru steag e scris unire”, de Ciprian Porumbescu. Doar 12 ani a rezistat acesta, pentru ca în octombrie 1977 Imnul Republicii Socialiste România să fie „Trei culori”, al aceluiași Ciprian Porumbescu. Revoluția îl va schimba din ianuarie 1990 cu „Deșteaptă-te române”, pe versuri de Andrei Mureșan și muzica de Anton Pann.
La Bacău putem vorbi de muzică militară doar după 1860. Pînă atunci, lăutarii interpretau „Marșul lui Bem” și „Marșul lui Napoleon” în grădinile publice. în 1859 Iancu Gheorghiu Budu va interpreta la vioară „Hora Unirii”. După apariția „Gărzii Naționale” se înființează și muzica militară. în 1867 capelmaistrul ei va compune și va interpreta pentru prima dată în lume „Marșul hambarului”. Nu mai puțin de opt muzici militare se vor reuni în septembrie 1889, sub conducerea inspectorului muzical Hubsch, cu ocazia „manevrelor regale”, la care au participat regele Carol I și principele Ferdinand.
Din 1900 pînă în 2000 muzica militară a fost o prezență obișnuită în peisajul băcăuan, fiind solicitată la toate marile manifestări locale și naționale. Vara, muzica militară încînta publicul băcăuan cu vestitele „potpuriuri” executate în chioșcurile din „Grădina publică”, sau în Parcul „Cancicov”. Traseul urmat de ea era însoțit întotdeauna de o mulțime de copii, iar pe trotuare mulțimea se oprea și o privea cu admirație.
Astăzi, a rămas doar o palidă replică a ceea ce a fost odată „muzica militară”. Oare de ce? (Eugen ȘENDREA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!